marți, 18 iulie 2017

Unde naiba e fericirea?!

Eu....eu cred că am uitat cum funcționează un om normal. Mă uit în jurul meu și fiecare este entuziasmat de ceva, mai puțin eu. Am uitat cum e să te simți fericit, am uitat cum este să fii atât de entuziasmat pentru ceva ce urmează să se întâmple, am ajuns într-un punct în care nici măcar nu-mi mai amintesc când am fost ultima dată fericită cu adevărat. Într-un punct în care mă întreb ce e de fapt fericirea? Mă întreb ce ar trebui să mă facă fericită? Mă întreb de ce nu mă fac fericită lucrurile care îi fac fericiți pe cei de vârsta mea. Sunt, oare, în mod ireversibil atât de defectă emoțional?

Nu știu unde naiba e fericirea mea dar uneori nu știu nici unde e tristețea, simt că trăiesc într-o perpetuă stare de neutralitate iar apoi am perioade în care mă lovesc de pământ și simt o apăsare pe suflet. Nici măcar nu-mi amintesc ultima oară când am plâns, cert este că nu am plâns anul ăsta.... și suntem la jumătatea lui iulie. Știu, unii ați spune că e bine. Eu nu zic că nu este, sunt recunoscătoare că nu am avut motive să plâng, dar uneori am avut.... și nu am putut să plâng. Bunica mea a murit anul trecut în septembrie și nu am reușit să vărs o lacrimă, nu pentru că nu o iubeam sau pentru că nu m-a durut, ci pur și simplu nu am putut.

E atât de greu să explici cuiva cât de frustrant este să nu poți plânge, este imposibil să explic câtă presiune s-a strâns în mine și pe care nu reușesc să o eliberez și simt că devin din ce în ce mai mică sub această presiune. Presiune care se eliberează din mine prin furie, alungându-i pe ceilalți și făcându-mă să mă simt din nou precum un gunoi în viața lor, un gunoi de care, în cele din urmă, trebuie să scapi. Îmi doresc atât de mult să plâng, să urlu, să mă eliberez. Vreau să plâng până simt că nu mai pot respira. M-am săturat ca tot ce pot scoate din mine să fie 5 lacrimi și asta când mă uit la un film trist....

M-am săturat ca unicul meu mod de a mă rupe de realitate să fie prin somn. M-am săturat să dorm câte 12 ore și tot să mă simt obosită, m-am săturat de starea asta vegetativă și fără de emoții în care trăiesc.

Lumea spune să nu aștepți o persoană pentru ați aduce fericirea. Tot lumea spune să te ferești de cei care care caută fericirea.


Probabil pentru că atunci când o cauți nu o să o găsești niciodată. Poate și eu ar trebui să încetez să mai caut sau să aștept să vină o persoană care să mă facă fericită....până la urmă, ce e aia fericire?

luni, 17 iulie 2017

Singurătate

M-am săturat să mă mint că sunt bine. Pentru mult timp gândul măritișului a fost departe de mine și mă împăcasem cu ideea că, asta e, o să mor singură, dar mai am și perioade (hormonale) în care realizez că am nevoie cu disperare de cineva care să alunge sentimentul de incompletitudine.

Am întâlnit zilele astea o persoană care are 49 de ani și nu s-a căsătorit niciodată. Am început să mă întreb de ce și apoi am început să-mi calculez probabilitățile, dacă o persoană frumoasă și cu o personalitate bună ca ea nu și-a găsit pe nimeni, atunci eu ce șanse de reușită să mai am?! Până la urmă am întrebat-o „de ce?”.Răspunsul ei a fost simplu, pentru că în căsnicie trebuie să faci compromisuri, trebuie să înțelegi că uneori nu este ușor și pentru că, pur și simplu, nu i-a ieșit nimeni în cale iar ea nu a stat să caute acul în carul cu fân. Entuziasmată, i-am zis că și eu simt la fel. Și nu mințeam. Conversația asta a avut loc ieri, iar astăzi plâng pentru că mă simt singură. Nu am decât o scuză generică: perioada hormonală.

Poate nu mă văd legată de o persoană pentru tot restul vieții mele, dar îmi doresc pe cineva cu care pot vorbi la orice oră și despre orice, iar uneori prietenii nu pot să acopere golul ăsta. Iar mai nou tânjesc și după contact fizic pentru că am fost răsfățată zilnic cu îmbrățișări de la prieteni și acum îmi lipsesc. Eu, care uram orice contact fizic, care nu îmbrățișam pe nimeni, am ajuns să îmi doresc să îmbrățișez lumea....Ți s-a întâmplat vreodată ca încercând să desfaci un nod mai rău să îl încurci? Așa mă simt eu. De fiecare dată când încerc să simplific lucrurile, să mă înțeleg, nu reușesc decât să observ cât de complicată sunt.

În urmă cu două săptămâni am întâlnit pe cineva și, nu o să mint, în prima săptămână nu am putut să dorm  pentru că aveam fluturi în stomac. Și sincer îmi vine să râd pentru că eu în firea mea sunt foarte pretențioasă la oameni, în schimb, cu el.... i-am îmbrățișat imperfecțiunile de cum le-am cunoscut.
Eu nu suport fumul de țigară și l-am lăsat să fumeze lângă mine fără să îi zic nimic. Râde precum un cal dar mi se pare cel mai adorabil lucru. Felul în care se entuziasmeaza de ceva de parca ar fi un copil mic care așteaptă să îi dai o jucărie. Cum e foarte revoltat de nedreptățile din țară și face pe justițiarul dreptății. Cum este atât de vesel și primitor cu toată lumea. Cum este atât de diferit de mine....

Sincer, ar fi o aberație să spun că îl cunosc, dar mi-aș dori ca o dată în viață să întâlnesc și eu pe cineva care să accepte măcar câteva dintre defectele mele.
Nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată dar m-ai făcut să îmi dau seama că încă sunt om într-un moment în care îmi făceam griji că nu mai simt nimic. M-ai făcut să simt iar empatie și pentru asta îți mulțumesc.



Peste 3 zile de când am scris cele de mai sus: Când am plecat ți-am lăsat un bilet cu numărul meu, probabil ți s-a părut deplasant când l-ai găsit. Din câte am înțeles ai iubită și, sincer, sper că nu a părut că încerc să te abordez, nu asta a fost intenția mea. Sunt atât de proastă încât întreaga zi am așteptat un mesaj de la tine, nu știu ce aș fi vrut să-mi spui, poate doar „Hey! Uite ăsta e numărul meu în caz că te pot ajuta cu ceva pe viitor”. Evident, așa ceva nu s-a întâmplat. Nici nu avea cum să se întâmple.... ți-a luat 5 zile să îmi înveți numele, este clar că nu însemn pentru tine nici cât negrul de sub unghie și nu o să mint, mă deranjează faptul că uneori nu pot să-mi las amprenta pe oameni, iar în schimb eu mă consum emoțional pentru ei. Am obosit să îmi pese atât de mult de cei pentru care nici nu exist. Dar....este okay, tu ești băiat bun, dacă ai iubită probabil nu mai ai ce vorbii cu alte fete.....chiar dacă eu aș avea nevoie măcar de un prieten.

vineri, 26 mai 2017

Taci / Idei semănate la miezul nopții

Te-am întrebat ceva. De ce doar râzi și taci? De ce nu spui nimic, ce tot încerci să ascunzi? Ne uităm unul la altul și iar nu-mi zici nimic.

Mă uit la ea și gura nu-i mai tace. Am pierdut ceva? Am ratat stația de plecare?

Mă uit în oglindă și îmi spun să tac. Să-mi pun vocile din cap pe mute, să nu le mai aud urlând.

Taci!

Dar la ce bun să taci? N-ai nevoie de prea multe vorbe ca să-mi ucizi speranța.

De ce taci când te întreb de ea? Hai, spune-mi....

Vorbește și taie-mi frânghiile ca să pot merge mai departe.

Hai să tăcem din nou, ca altădată....

joi, 25 mai 2017

Cine dracu ești? / Întrebări din timpul unei crize existențiale

Nu știu....

Mă gândesc la mine acum 4 ani, când plângeam zilnic din fiecare tâmpenie. Nu pot să-mi amintesc ultima oară când am plâns, probabil a trecut mai bine de un an. Și sincer pe de o parte este ok deoarece nici nu-mi doresc motive pentru care să plâng, dar să trăiești cu sentimentul ăsta copleșitor că o să explodezi pur și simplu, când ți se pune un nod în gât, ți se umezesc ochii dar asta e tot ce iese din tine este....extenuant. Mâ gândesc că poate sunt din ce în ce mai slabă, că devin din ce în ce mai lipsită de emoții și tot ce simt este furie și singurătate.

Mă gândesc la mine în urmă cu un an, atât de optimistă că voi reuși. Acum nu îl mai suport pe tipul de care îmi plăcea atunci, acum mă întreb de ce am făcut asta, mă întreb de ce îmi place de altcineva, dacă o să se întâmple la fel. De ce tot fac asta?

Mă gândesc la mine în urmă cu 6 luni, atât de entuziasmată să mă schimb, să scap de anxietate, să fiu o nouă persoană. Acum mă simt mai deprimată ca oricând, îmi e dor de grupul meu persoane de la facultate dar totuși dorința de a sta în pat toata ziua este mai mare. Nu mai știu ce simt cu privire la oameni, parcă pentru prima oară în viață fac parte dintr-un grup și nu știu unde îmi este locul. Pentru prima dată în viață m-am simțit bine alături de mai multe persoane, fără anxietate, fără rețineri, și îmi este dor de ei și de sentimentul ăsta și acum știu și simt cum mi-am ratat toată tinerețea. Nu mai vreau să stau cu nasul în cărți pentru a reține informații pe care le voi uita după o lună, când mă uit în urma mea cea mai mare realizare a mea sunt niște note scrise pe hârtie de care nimănui nu îi pasă și în locul lor aș fi preferat să am prieteni de o viață.

Nu știu ce o să se întâmple cu oamenii ăștia. Mai avem un an și probabil vom uita unul de altul. Iar eu....voi fi singură din nou și probabil mă voi atașa lamentabil de alți și alți oameni dar nu voi ajunge niciodată să îi cunosc cu adevărat. M-am săturat de zidurile astea dintre oameni, mereu am fost o persoană închisă în mine, dar acum simt nevoia să-mi arunc tot sufletul pe masă și să strig „asta sunt eu”. Dar cine dracu sunt eu?!  Și cine sunt ceilalți? De ce mă chinuie atât de mult curiozitatea asta? De ce vreau să scormonesc în cele mai întunecate colțuri ale ființei umane? Poate ar trebui să-mi fie frică de ceea ce o să găsesc....

Mă chinuie o mulțime de întrebări de atâta vreme și simt că înnebunesc, mi-aș dori să-mi dicteze cineva toata viața în schimb, să nu mai fie nevoie să gândesc fiecare decizie pe care o fac. Nu mai vreau să gândesc. Îmi este scârbă de vocea din capul meu care m-a făcut să mă detest, îmi este scârbă ca de fiecare dată când mă gândesc cum să mă apropii de o persoană o voce din capul meu îmi strigă că sunt prea urâtă, că nu am nicio șansă. M-am săturat de mine.

Zilele astea mă tot chinui să iau o decizie pe care alții ar lua-o în 5 minute. Dacă să merg sau nu la un festival. Cum o să se descurce o persoană cu anxietate socială la un festival cu mii de oameni? Dumnezeu cu mila..... Dar mă tot gândesc, ok dacă nu fac asta acum când o să o mai fac? Am 22 de ani iar la anul termin facultatea, așadar când? Dar mă sperie și toate știrile astea cu atentatele teroriste și cea mai ciudată parte este că momentan nu m-ar deranja să se termine totul aici, dar nu aș suporta să le fac așa ceva alor mei. Și până la urmă ce fac?

Am auzit atâta lume spunând că în viață trebuie să te descoperi pe tine și să faci ceea ce îți place. Nu îmi place ceea ce fac și habar n-am cum să mă descopăr pe mine. Now what? Așa o să fie toata viața mea? O să mă uit în trecut și o să mă întreb cine era persoana aia pentru că nu o mai recunosc? O să mă uit în prezent și o să-mi spun că nu mă asociez cu cine sunt acum? O să mă gândesc la viitor și tot nu o să știu cine vreau să fiu?

Mari,cine dracu ești?!


miercuri, 22 martie 2017

Pupicei?


Vă mai amintiți de tipul din „N-am să-mi găsesc iubirea într-un club”?  Se pare că după trei luni s-a gândit să intre într-o discuție cu mine pe facebook. Și a fost la fel de nașpa precum mă așteptam. Ironic, cu câteva săptămâni în urmă chiar am vrut să-i dau unfriend pentru că se chinuie prea tare să fie amuzant pe facebook traducând glume din engleza, glume pe care eu le știu, glume pe care alții cred că le face chiar el.... Omul are fan baseul lui și îmi pare că îi place tare mult atenția.

După zece minute deja a început cu replici de agățat, mi-a propus să ieșim în oraș și mi-a trimis pupicei. Nu doar emoticoane. Efectiv m-a întrebat „pupicei?”. Și mă tot gândesc, fetelor chiar le plac chestiile astea? Chiar sunt eu atât de întoarsă pe dos la 360 de grade de nu suport genul ăsta de comportament?

Nu vreau să mă întrebi după ce am schimbat trei cuvinte dacă vreau să ies în oraș, vreau să știu dacă o să am ce vorbi cu tine, dacă o să mă simt confortabil în prezența ta. Nu vreau pupicei, de-abia îți știu  numele. Mi-ai spus că sunt dură. Prefer să cred rațională și rece. Da, sunt rece și sunt oameni care mă acceptă și așa.

Nu mai vreau o altă relație care să înceapă doar cu flirtat iar apoi să ajung să îl cunosc și să-mi dau seama că „băi, mie nu-mi place personalitatea tipului ăsta”. Nu mai vreau să ajung în situația în care să-mi dau seama că nu pot purta o conversație serioasă cu cineva, pentru că da, și glu glu glurile astea sunt dulci și drăguțe,dar nu o să o ținem toată viața numai așa.

Nu mai vreau jocuri d-astea prostești. Nu mă mai întreba dacă vreau să ies cu tine din prima conversație. Întreabă-mă ce culoare îmi place, întreabă-ma de ce. În pana mea, poți să mă întrebi și dacă cred în extratereștrii. Discuțiile astea m-ar face mult mai fericită decât replicile de agățat.
Vreau un prieten, nu un iubit. Din prietenie poți să faci iubire, invers, nu prea...

Știu că mai vorbești cu o colegă de facultate de a mea și cine știe cu mai câte. Lasă jocurile....sunt prea obosită pentru asta. Ție îți place să sari din floare în floare și să îți încerci norocul la polen, dar eu sunt un cactus și s-a putea să te înțepi. Sincer, nu prea am chef de tine, acum am pe altcineva în minte. Cineva care nu s-ar gândi la mine nici într-un milion de ani. Ce amuzantă este viața.

Nu știu ce vreau, am spus-o  de sute ori. Acum mă plâng că sunt singură, acum mă fac ghem precum un arici de câte ori încearcă cineva să vorbească cu mine. Și nu vreau să fiu agățată pe facebook, nu cred în chestiile astea, și îmi este și rușine... în poze nu mi se văd cicatricile de la cosuri, în poze nu mi se vede nasul care din profil poate fi văzut și de pe lună, nu se vede postura mea de cocoșatul de la Notre Dame și lista continuă. De aceea aș prefera pe cineva care m-a cunoscut face to face, cineva care nu a pornit deja cu ideea setată de a mă agăța și atât.


Și poate ești băiat bun, dar momentan... nu ești el.


duminică, 19 martie 2017

Închide ușa

Știu, am zis că nu mai scriu despre tine dar, să-mi bag picioarele, îmi era dor să o fac. După conversația eșuată de pe internet din noaptea revelionului am renunțat, așa credeam. Am renunțat vreo 4 luni până te-am văzut iar.

Te-am văzut de cum am intrat în sală, m-am gândit să mă așez lângă tine, apoi mi-am dat seama că m-aș arunca singură în groapă așa că m-am oprit fix cu un rând în fața ta. N-aveam în plan să te salut, nu voiam să mă bag iar în asta, știam ce o să urmeze în creierul meu. Și în timp ce aveam acest discurs cu mine m-ai bătut pe umăr și am știut, am știut cât de terminată sunt, cât timp o să pierd iar gândidu-mă la tine.

M-ai întrebat dacă sunt tristă. M-am întrebat dacă chiar știi să citești oamenii atât de bine sau e doar de la fața mea. Am mințit, am spus că sunt obosită. Mi-ai spus că tu ești mai fericit când ești obosit, iar eu mă întrebam dacă ești real. Parcă am găsit varianta umană a unei „Floarea Soarelui” și mai este și contagioasă. După câteva minute deja mă simțeam mult mai entuziasmată. Când a trebuit să ne oprim din vorbit mi-a părut rău. Ești singura persoană cu care chiar îmi doresc să vorbesc față în față. Nu știu de ce.

Când am plecat am rămas singură pe drum. M-am uitat la cer, m-am uitat la lună, mi-am dorit să cadă pe mine. Să cadă și să-mi zdrobească creierul până când neuronii mei ar înceta să se gândească la tine.

Nu te cunosc, nu știu mai nimic despre tine, dar vreau. Dar nu știu cum. Nu știu dacă ar trebui. De ce pare așa greșit? Parcă îmi e și frică, dar parcă și sper în același timp, parcă sper să descopăr ceva la tine care să mă facă să renunț definitiv.

Nu pot să înțeleg ce este cu mine, nu pot să îmi dau seama ce mă intrigă atât de mult la persoana ta. Realizez că nu este ca toare crushurile mele, destul de frecvente de altfel, dar nu-mi dau seama ce este. E ca și cum ai avea un cuvânt pe limbă dar nu știi să-l rostești și este foarte frustrant. De regulă mi se pune pata pe băieți pentru motive banale: este înalt, are ochi albaștri, are mașină, e bogat. Iar crushurile astea se duc la fel cum vin și apoi sunt înlocuite cu repulsie. Dar cu tine.....este un du-te vin-o continuu, timp de 2 ani. Când cred că îmi trece, când uit de tine, apari iar, și iar îmi stârnești interesul, iar mă faci curioasă. Curiozitatea asta mă râcăie atât de tare încât simt că am râie pe suflet.
Îmi dau seama că o să încep să uit iar de tine. Încep să realizez că în mai termini facultatea și poate nu o să te mai văd niciodată. Și mă doare în ultimul hal gândul că o să renunț la tine pentru totdeauna. Poate doar asta a fost să ne fie... până la urmă, tu ești un magnet care atrage oameni, iar eu sunt doar un zid pentru ei. Sunt doar un om, ce trece prin timp Sunt doar o altă persoană atrasă de firea ta veselă, și pe cât mă atrage, pe atât îmi dau seama cât de diferiți suntem.

Am scris asta pentru că te-am visat aseară. Am scis asta pentru că de o săptămână, de când te-am văzut, mă tot gândesc cum să încep o conversație cu tine pe facebook. Ți-am trimis un mesaj în seara asta.

Probabil o să fiu iar dezamăgită, așa că ....ieși din mintea mea și închide ușa.


Pe veci.


sâmbătă, 25 februarie 2017

N-am murit (încă)



Sincer am tot amânat să postez ceva de genul ăsta, voiam să revin mai în forță, cu ceva scris mai cu cap dar nu pot... N-am murit fizic, dar psihic sunt deja în stare de putrefacție. Am termint sesiunea în urmă cu două săptămâni iar toate planurile și entuziasmul meu de a scrie, acumulate în timpul în care ar fi trebuit să învăț, au dispărut mai repede decât cunoștiințele mele acumulate în întreg semestrul. Aveam planuri mari. Să schimb numele blogului, să îi schimb înfățișarea, să fac recenzii, mi-am făcut până și o listă cu subiecte despre care să scriu. Dar vacanța mea s-a dus, nici nu știu cum, n-am apucat să citesc nimic, n-am apucat să termin nici măcar un sezon dintr-un serial, mai am 5 episoade iar săptămâna asta n-am reușit să văd niciunul. Mă gândeam eu în mod absurd că prima săptămână după vacanță va fi mai lejeră. După 5 zile în care am mers zilnic la facultate și am deja aproximativ 100 de pagini de învățat mă gândesc dacă o să reușesc să termin serialul înainte să uit de el.

Am încercat să scriu săptămâna trecută dar nu mă regăseam nici măcar eu în cuvinte și n-am idee de ce este atât de greu să scriu despre mine, despre amintirile mele, nu e ca și cum ar trebui să storc inspirația din mine și să inventez cine știe ce aventuri fantastice. Voiam să scriu dar m-am gândit că nu are rost să scriu ceva doar de dragul de a mai strânge două vizualizări pe blog, așa că scriu acum, la trei dimineața, când sunt obosită dar am insomnii, când îmi vine să plâng dar n-am lacrimi, când îmi tremură mâna și pisicile îmi torc în cap.

Am crezut că starea asta depresivă o să dispară odată cu sărbătorile, dar iată-mă că mă aflu iar în ea și în mare parte se datorează sesiunii. În ultimii ani viața mea se rezumă doar la depresie și stres pre-sesiune, din timpul sesiunii și post-sesiune. Să fii perfecționist înseamnă să îți faci viața mizerabilă. Mereu vrei mai mult de la tine, mereu îți spui că se putea bine, că puteai să sacrifici și mai mult, mult mai mult. Dar la câte să mai renunț? Nu am o viață socială, socializarea nici nu mă face fericită, să stau pe internet mă face fericită, mă face să mă opresc din gândit, iar pentru a ajunge la standardul de perfecțiune din creierul meu ar trebui să renunț la asta. Și cu fericirea mea cum rămâne? Și cum renunți la dependențe? Îmi doresc ca internetul să nu se fi inventat niciodată. Internetul nu mi-a dat, cât mi-a luat și încă îmi ia, și nu poți renunța la el pentru că toată viața noastră este pe internet. Obișnuiesc să-mi dezactivez pagina de facebook destul de frecvent pentru că îmi este scârbă de mine, de cât de obsedată am devenit, parcă facebook-ul este ultimul aparat care ne mai ține în viața. Ultima oară când am făcut asta m-am trezit că am venit ca proasta la facultate pentru că nu se ținea cursul și mi-a venit să urlu de nervi, de nervi că nu mai poți avea o viață normală fără rețele de socializare. M-am săturat de controlul ăsta, sunt legată de facebook ca să-mi aflu programul de la facultate, sunt legată de facultate ca să câștig bani, sunt legată de bani ca să trăiesc. Iar în tot ciclul ăsta mă întreb dacă nu cumva o duc mai rău ca un câine în lanț, pentru că gândirea lui se limitează doar la libertate, nu și la ce urmează. Mă simt ca un câine legat de un copac care se învârte în cerc. Poate sunt nebună dar aș prefera să mă întorc cu mult în timp, înainte ca banii să existe măcar, dar probabil și atunci m-aș stresa despre cum să trăiesc de pe o zi pe alta. Mă stresez atât de mult, din orice motiv, și am obosit, vreau să mă opresc, vreau libertate dar nu fac altceva decât să mă întorc pe partea cealaltă și să continui să dorm în cușcă.

Cu siguranță ați auzit de descoperirile celor de la NASA. Când știu că există atât de multe alte planete în galaxie ajung să mă simt și mai neimportantă decât sunt deja și îmi dau seama cât de ridicole sunt motivele pentru care mă stresez.

E trei jumate dimineața. M-am certat cu mama pentru că nu dorm. Că de ce nu dorm la ora asta, ce fac la calculator? Ce răspuns vrei de la mine? Îmi pun căcăturile din cap pe internet, să  miroasă toată lumea gândurile aste împuțite...


Noapte bună.