marți, 5 septembrie 2017

People Aren’t Permanent

People leave and it’s a normal thing. Perhaps it’s time to see it from the other point of view as well, just imagine that the other person started a new book and, unfortunately, you’re not a character anymore. Would you blame a person for wanting to read other books? Change is a natural process and we need to accept the fact that it applies to humans as well. The Earth moves, the seasons change, yet we expect people to stay the same. 

And I don’t want to tell you to stop crying your heart out or to stop blaming yourself or the other person because those reactions are natural as well. It’s okay for you to be hurt for awhile but at one point you’ll have to get rid of these feelings so your wounds can heal without leaving a scar on your soul. We need to start seeing the leaving of a person as a positive thing as well, see it as an oportunity to evolve and spend more time and energy on yourself, start to learn how to enjoy your own company because, after all, you are the only person that won’t ever leave you. 

Do you think the sky cries every time the moon leaves? No, because then he’ll have the sun. What I wanted to say by that is that people leave, but there will always be new people entering your life, you just need to have patience.

As a person that left others and have been left by others I just wanted to tell you to stop judging people so harshly for their decisions, chances are you’ll never really know what reasons they had. From my experience, as hard as we try to think about other people, we are still egotistical creatures, as much as we try to fight our nature in the end we’ll just do what we consider is the best thing for us. And now I don’t want you to be like “oh, so I wasn’t good enough for him/her” and think that it’s a bad thing. Everyone of us has different needs or want specific things, sometimes you won’t be good for a person but you’ll be perfect for another one. Think of it as you are a piece of a puzzle, you won’t always fit , but one day you’ll be that missing piece a person was lookin for. 

Oh, another thing. Let’s stop being fake and lying to ourselves, I’m sick of hearing people say that they will never leave a person behind. Let me tell you something, you’ll probably get offended, but it’s the truth. Maybe your present self won’t leave anyone but you haven’t met your future self, you don’t know what reasons she might have, and honestly as much as you’d like to think about yourself as a person that would never do that, chances are that you might have already done it without even realising. 

I’m sure a lot of you will disagree with me at the moment because your wounds are still fresh and I know how hard it is to see the bright side while you’re hurting but I just hope that reading this will help some of you heal the right way.

miercuri, 23 august 2017

Ziua în care nu am avut creier

   Astăzi creierul meu și-a luat vacanță fără preaviz, pur și simplu m-am trezit iar el nu s-a prezentat la muncă. L-am telefonat de urgență, mi-a spus că este în Honolulu, a zis că o să revină el....dar când o să aibă chef. Și atunci ce faci când nu ai creierul în mansardă? Păi ce să faci, n-ai ce să faci, trebuie să îți continui ziua încercând să păcălești oamenii că tu, de fapt, chiar ai creier în cap cand, de fapt, nu ai.

   Ziua a început prost. M-am făcut de râs online (pentru că atunci când nu ai creier nu poți nici să scrii ceva elocvent), mi-am căutat penseta în toata casa (am găsit-o tocmai seara, în locul unde știam că este, dar nu am văzut-o), apoi mi-am căutat crema de protecție solară (pe care am găsit-o sub geanta cu machiaj, asta după ce am început un nou tub de protecție solară), noua protecție solară este atât de albicioasă încât acum fața mea se potrivește cu starea mea de spirit ( P.S.: sunt moartă pe dinăuntru) și am continuat cu o dâră de rimel pe toată ploapa pentru că este prea mainstream să te dai cu rimel doar pe gene.... prima concluzie a zilei a fost că lipsa creierul m-a făcut să fiu mai chioară decât sunt de obicei iar faptul că mi-am băgat pensula de la rimel în ochi nu pot să spun că a făcut ca lucrurile să fie mai clare.


   Ok, acum că arăt ca un om este timpul să plec la sală, dar mai întâi lasa-mă să mă lovesc cu capul de mașină în timp ce intru în ea și apoi o să (aproape) fac pe mine pentru că un copil a sărit în fața mașinii.

   Ok, știi ce, ziua asta nu poate să fie atât de rea, este rea pentru că mă gândesc eu că este așa. Este doar legea atracției, de acum totul va fi bine. Totul va fi bine. Totul va fi bine. (Și se repetă la nesfârșit precum o incantație divină). Parchez mașina, îmi aranjez părul în geamul mașinii, părul arată teribil, mașina mea arată și mai și, s-au căcat câteva păsări pe ea. Ies din transa aranjatului părului când un bărbat care trecea pe lângă îmi urlă „arată ok, fato”. M-a bufnit râsul. Ok,ziua asta nu e chiar așa de rea.

   Intru în sala. Mă duc la vestiare și fac conversație cu o doamnă de acolo ( și îngerii persoanelor introvertite își faceau toți cruci în ceruri și se minunau). Mi-a spus că de câte ori mă vede atât de slabă îi vine să-mi dea câteva kilograme de la ea (și profesorii de biologie mă roagă dacă vor să particip la orele de anatomie atunci când predau scheletul uman), i-am zâmbit și i-am spus că o rog să facă asta din moment ce eu mă chinui să pun ceva pe mine ( în afară de haine) adică mă refer la băieți mușchi.

   Am intrat în baie. S-a făcut întuneric am scăpat un „uuuuhmmmm” și s-a făcut lumină. Ies din baie, o tipă își cere scuze pentru că mi-a stins becul, eu râd isteric de mine și îi spun că am crezut că a căzut curentul (fir-ar, credeam ca am puteri magice și pot să controlez curentul electric). Ok, s-a dus planul meu de a părea că am creier în cap astăzi. Dar știi care a fost partea bună la a nu mai avea creier? Nu am mai avut nici anxietate așa că bun venit băieți de la sală care mă intimidați în ultimul hal, astăzi o să stau efectiv numai în ceafa voastră, astăzi nu-mi mai schimbul workout pentru că îmi e rușine de voi, astăzi nu mă duc să lucrez la alt aparat doar pentru că este în partea opusă a sălii, nici gând, astăzi stau în sufletul vostru și nu-mi pasă. Astăzi este ziua...ei bine clar nu este ziua aia în care pot să ridic mai mult decât de obicei, e tot ziua aia în care eu mă chinui să nu-mi rup mâinile cu gantere de 4 kg iar băieții de lângă mine ar putea să-și lucreze brațele ridicându-mă direct pe mine (eu n-aș spune nu) pentru că am aceeași greutate ca ganterele pe care le folosesc ei.  Dar e ziua în care râd de mine pentru că brațele mele stupide mă lasă după doar 10 repetări, e ziua în care râd încă dinainte să mă apuc să trag de mine pentru că îmi dau seama că nu am deloc forță fizică, e ziua în care râd de mine pentru că trebuie să îmi sprijin mâna cu cealaltă mână ca să pot să o ridic pentru că nu imi mai simt mâinile.

   Dar ce pot spune? Priveliștea a fost frumoasă. Nu a mai trebuit să mă chinui să mă uit la tipul pe care mi s-a pus pata ( HEY, GEORGE!), pentru că efectiv stătea la 30 de cm de mine și de data asta nu a mai avut de ales, a trebui să se uite și la mine, nu prin mine, cred că asta a fost ziua în care a aflat de existența mea chiar dacă eu l-am văzut de 3 săptămâni. Da, nu vă faceți speranțe nu am vorbit și el nu știe cum mă cheamă, deja vreți prea multe (eu, din nou, n-aș spune nu).


Îndreaptă mână!
Nu pot, mâna mea dreaptă este handicapată de la natură."
 E ok George, eu te accept  cu tot cu mâna aia handicapată și cu încurajările neinspirate adresate băieților, citez: „haide, băga-mi-aș *organul genital de sex masculin*. Ok, nu știu cât motivezi băieții cu asta, dar poți să încerci și cu mine.



   Cred că este pentru prima dată când scriu pe blogul ăsta fără să fiu într-o stare de depresie și probabil este și prima postare în care mi-am permis să fiu cu adevărat eu cea ironică, sper că poate v-am distrat și nu v-am oripilat pe viață.




marți, 18 iulie 2017

Unde naiba e fericirea?!

Eu....eu cred că am uitat cum funcționează un om normal. Mă uit în jurul meu și fiecare este entuziasmat de ceva, mai puțin eu. Am uitat cum e să te simți fericit, am uitat cum este să fii atât de entuziasmat pentru ceva ce urmează să se întâmple, am ajuns într-un punct în care nici măcar nu-mi mai amintesc când am fost ultima dată fericită cu adevărat. Într-un punct în care mă întreb ce e de fapt fericirea? Mă întreb ce ar trebui să mă facă fericită? Mă întreb de ce nu mă fac fericită lucrurile care îi fac fericiți pe cei de vârsta mea. Sunt, oare, în mod ireversibil atât de defectă emoțional?

Nu știu unde naiba e fericirea mea dar uneori nu știu nici unde e tristețea, simt că trăiesc într-o perpetuă stare de neutralitate iar apoi am perioade în care mă lovesc de pământ și simt o apăsare pe suflet. Nici măcar nu-mi amintesc ultima oară când am plâns, cert este că nu am plâns anul ăsta.... și suntem la jumătatea lui iulie. Știu, unii ați spune că e bine. Eu nu zic că nu este, sunt recunoscătoare că nu am avut motive să plâng, dar uneori am avut.... și nu am putut să plâng. Bunica mea a murit anul trecut în septembrie și nu am reușit să vărs o lacrimă, nu pentru că nu o iubeam sau pentru că nu m-a durut, ci pur și simplu nu am putut.

E atât de greu să explici cuiva cât de frustrant este să nu poți plânge, este imposibil să explic câtă presiune s-a strâns în mine și pe care nu reușesc să o eliberez și simt că devin din ce în ce mai mică sub această presiune. Presiune care se eliberează din mine prin furie, alungându-i pe ceilalți și făcându-mă să mă simt din nou precum un gunoi în viața lor, un gunoi de care, în cele din urmă, trebuie să scapi. Îmi doresc atât de mult să plâng, să urlu, să mă eliberez. Vreau să plâng până simt că nu mai pot respira. M-am săturat ca tot ce pot scoate din mine să fie 5 lacrimi și asta când mă uit la un film trist....

M-am săturat ca unicul meu mod de a mă rupe de realitate să fie prin somn. M-am săturat să dorm câte 12 ore și tot să mă simt obosită, m-am săturat de starea asta vegetativă și fără de emoții în care trăiesc.

Lumea spune să nu aștepți o persoană pentru ați aduce fericirea. Tot lumea spune să te ferești de cei care care caută fericirea.


Probabil pentru că atunci când o cauți nu o să o găsești niciodată. Poate și eu ar trebui să încetez să mai caut sau să aștept să vină o persoană care să mă facă fericită....până la urmă, ce e aia fericire?

luni, 17 iulie 2017

Singurătate

M-am săturat să mă mint că sunt bine. Pentru mult timp gândul măritișului a fost departe de mine și mă împăcasem cu ideea că, asta e, o să mor singură, dar mai am și perioade (hormonale) în care realizez că am nevoie cu disperare de cineva care să alunge sentimentul de incompletitudine.

Am întâlnit zilele astea o persoană care are 49 de ani și nu s-a căsătorit niciodată. Am început să mă întreb de ce și apoi am început să-mi calculez probabilitățile, dacă o persoană frumoasă și cu o personalitate bună ca ea nu și-a găsit pe nimeni, atunci eu ce șanse de reușită să mai am?! Până la urmă am întrebat-o „de ce?”.Răspunsul ei a fost simplu, pentru că în căsnicie trebuie să faci compromisuri, trebuie să înțelegi că uneori nu este ușor și pentru că, pur și simplu, nu i-a ieșit nimeni în cale iar ea nu a stat să caute acul în carul cu fân. Entuziasmată, i-am zis că și eu simt la fel. Și nu mințeam. Conversația asta a avut loc ieri, iar astăzi plâng pentru că mă simt singură. Nu am decât o scuză generică: perioada hormonală.

Poate nu mă văd legată de o persoană pentru tot restul vieții mele, dar îmi doresc pe cineva cu care pot vorbi la orice oră și despre orice, iar uneori prietenii nu pot să acopere golul ăsta. Iar mai nou tânjesc și după contact fizic pentru că am fost răsfățată zilnic cu îmbrățișări de la prieteni și acum îmi lipsesc. Eu, care uram orice contact fizic, care nu îmbrățișam pe nimeni, am ajuns să îmi doresc să îmbrățișez lumea....Ți s-a întâmplat vreodată ca încercând să desfaci un nod mai rău să îl încurci? Așa mă simt eu. De fiecare dată când încerc să simplific lucrurile, să mă înțeleg, nu reușesc decât să observ cât de complicată sunt.

În urmă cu două săptămâni am întâlnit pe cineva și, nu o să mint, în prima săptămână nu am putut să dorm  pentru că aveam fluturi în stomac. Și sincer îmi vine să râd pentru că eu în firea mea sunt foarte pretențioasă la oameni, în schimb, cu el.... i-am îmbrățișat imperfecțiunile de cum le-am cunoscut.
Eu nu suport fumul de țigară și l-am lăsat să fumeze lângă mine fără să îi zic nimic. Râde precum un cal dar mi se pare cel mai adorabil lucru. Felul în care se entuziasmeaza de ceva de parca ar fi un copil mic care așteaptă să îi dai o jucărie. Cum e foarte revoltat de nedreptățile din țară și face pe justițiarul dreptății. Cum este atât de vesel și primitor cu toată lumea. Cum este atât de diferit de mine....

Sincer, ar fi o aberație să spun că îl cunosc, dar mi-aș dori ca o dată în viață să întâlnesc și eu pe cineva care să accepte măcar câteva dintre defectele mele.
Nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată dar m-ai făcut să îmi dau seama că încă sunt om într-un moment în care îmi făceam griji că nu mai simt nimic. M-ai făcut să simt iar empatie și pentru asta îți mulțumesc.



Peste 3 zile de când am scris cele de mai sus: Când am plecat ți-am lăsat un bilet cu numărul meu, probabil ți s-a părut deplasant când l-ai găsit. Din câte am înțeles ai iubită și, sincer, sper că nu a părut că încerc să te abordez, nu asta a fost intenția mea. Sunt atât de proastă încât întreaga zi am așteptat un mesaj de la tine, nu știu ce aș fi vrut să-mi spui, poate doar „Hey! Uite ăsta e numărul meu în caz că te pot ajuta cu ceva pe viitor”. Evident, așa ceva nu s-a întâmplat. Nici nu avea cum să se întâmple.... ți-a luat 5 zile să îmi înveți numele, este clar că nu însemn pentru tine nici cât negrul de sub unghie și nu o să mint, mă deranjează faptul că uneori nu pot să-mi las amprenta pe oameni, iar în schimb eu mă consum emoțional pentru ei. Am obosit să îmi pese atât de mult de cei pentru care nici nu exist. Dar....este okay, tu ești băiat bun, dacă ai iubită probabil nu mai ai ce vorbii cu alte fete.....chiar dacă eu aș avea nevoie măcar de un prieten.

vineri, 26 mai 2017

Taci / Idei semănate la miezul nopții

Te-am întrebat ceva. De ce doar râzi și taci? De ce nu spui nimic, ce tot încerci să ascunzi? Ne uităm unul la altul și iar nu-mi zici nimic.

Mă uit la ea și gura nu-i mai tace. Am pierdut ceva? Am ratat stația de plecare?

Mă uit în oglindă și îmi spun să tac. Să-mi pun vocile din cap pe mute, să nu le mai aud urlând.

Taci!

Dar la ce bun să taci? N-ai nevoie de prea multe vorbe ca să-mi ucizi speranța.

De ce taci când te întreb de ea? Hai, spune-mi....

Vorbește și taie-mi frânghiile ca să pot merge mai departe.

Hai să tăcem din nou, ca altădată....

joi, 25 mai 2017

Cine dracu ești? / Întrebări din timpul unei crize existențiale

Nu știu....

Mă gândesc la mine acum 4 ani, când plângeam zilnic din fiecare tâmpenie. Nu pot să-mi amintesc ultima oară când am plâns, probabil a trecut mai bine de un an. Și sincer pe de o parte este ok deoarece nici nu-mi doresc motive pentru care să plâng, dar să trăiești cu sentimentul ăsta copleșitor că o să explodezi pur și simplu, când ți se pune un nod în gât, ți se umezesc ochii dar asta e tot ce iese din tine este....extenuant. Mâ gândesc că poate sunt din ce în ce mai slabă, că devin din ce în ce mai lipsită de emoții și tot ce simt este furie și singurătate.

Mă gândesc la mine în urmă cu un an, atât de optimistă că voi reuși. Acum nu îl mai suport pe tipul de care îmi plăcea atunci, acum mă întreb de ce am făcut asta, mă întreb de ce îmi place de altcineva, dacă o să se întâmple la fel. De ce tot fac asta?

Mă gândesc la mine în urmă cu 6 luni, atât de entuziasmată să mă schimb, să scap de anxietate, să fiu o nouă persoană. Acum mă simt mai deprimată ca oricând, îmi e dor de grupul meu persoane de la facultate dar totuși dorința de a sta în pat toata ziua este mai mare. Nu mai știu ce simt cu privire la oameni, parcă pentru prima oară în viață fac parte dintr-un grup și nu știu unde îmi este locul. Pentru prima dată în viață m-am simțit bine alături de mai multe persoane, fără anxietate, fără rețineri, și îmi este dor de ei și de sentimentul ăsta și acum știu și simt cum mi-am ratat toată tinerețea. Nu mai vreau să stau cu nasul în cărți pentru a reține informații pe care le voi uita după o lună, când mă uit în urma mea cea mai mare realizare a mea sunt niște note scrise pe hârtie de care nimănui nu îi pasă și în locul lor aș fi preferat să am prieteni de o viață.

Nu știu ce o să se întâmple cu oamenii ăștia. Mai avem un an și probabil vom uita unul de altul. Iar eu....voi fi singură din nou și probabil mă voi atașa lamentabil de alți și alți oameni dar nu voi ajunge niciodată să îi cunosc cu adevărat. M-am săturat de zidurile astea dintre oameni, mereu am fost o persoană închisă în mine, dar acum simt nevoia să-mi arunc tot sufletul pe masă și să strig „asta sunt eu”. Dar cine dracu sunt eu?!  Și cine sunt ceilalți? De ce mă chinuie atât de mult curiozitatea asta? De ce vreau să scormonesc în cele mai întunecate colțuri ale ființei umane? Poate ar trebui să-mi fie frică de ceea ce o să găsesc....

Mă chinuie o mulțime de întrebări de atâta vreme și simt că înnebunesc, mi-aș dori să-mi dicteze cineva toata viața în schimb, să nu mai fie nevoie să gândesc fiecare decizie pe care o fac. Nu mai vreau să gândesc. Îmi este scârbă de vocea din capul meu care m-a făcut să mă detest, îmi este scârbă ca de fiecare dată când mă gândesc cum să mă apropii de o persoană o voce din capul meu îmi strigă că sunt prea urâtă, că nu am nicio șansă. M-am săturat de mine.

Zilele astea mă tot chinui să iau o decizie pe care alții ar lua-o în 5 minute. Dacă să merg sau nu la un festival. Cum o să se descurce o persoană cu anxietate socială la un festival cu mii de oameni? Dumnezeu cu mila..... Dar mă tot gândesc, ok dacă nu fac asta acum când o să o mai fac? Am 22 de ani iar la anul termin facultatea, așadar când? Dar mă sperie și toate știrile astea cu atentatele teroriste și cea mai ciudată parte este că momentan nu m-ar deranja să se termine totul aici, dar nu aș suporta să le fac așa ceva alor mei. Și până la urmă ce fac?

Am auzit atâta lume spunând că în viață trebuie să te descoperi pe tine și să faci ceea ce îți place. Nu îmi place ceea ce fac și habar n-am cum să mă descopăr pe mine. Now what? Așa o să fie toata viața mea? O să mă uit în trecut și o să mă întreb cine era persoana aia pentru că nu o mai recunosc? O să mă uit în prezent și o să-mi spun că nu mă asociez cu cine sunt acum? O să mă gândesc la viitor și tot nu o să știu cine vreau să fiu?

Mari,cine dracu ești?!


miercuri, 22 martie 2017

Pupicei?


Vă mai amintiți de tipul din „N-am să-mi găsesc iubirea într-un club”?  Se pare că după trei luni s-a gândit să intre într-o discuție cu mine pe facebook. Și a fost la fel de nașpa precum mă așteptam. Ironic, cu câteva săptămâni în urmă chiar am vrut să-i dau unfriend pentru că se chinuie prea tare să fie amuzant pe facebook traducând glume din engleza, glume pe care eu le știu, glume pe care alții cred că le face chiar el.... Omul are fan baseul lui și îmi pare că îi place tare mult atenția.

După zece minute deja a început cu replici de agățat, mi-a propus să ieșim în oraș și mi-a trimis pupicei. Nu doar emoticoane. Efectiv m-a întrebat „pupicei?”. Și mă tot gândesc, fetelor chiar le plac chestiile astea? Chiar sunt eu atât de întoarsă pe dos la 360 de grade de nu suport genul ăsta de comportament?

Nu vreau să mă întrebi după ce am schimbat trei cuvinte dacă vreau să ies în oraș, vreau să știu dacă o să am ce vorbi cu tine, dacă o să mă simt confortabil în prezența ta. Nu vreau pupicei, de-abia îți știu  numele. Mi-ai spus că sunt dură. Prefer să cred rațională și rece. Da, sunt rece și sunt oameni care mă acceptă și așa.

Nu mai vreau o altă relație care să înceapă doar cu flirtat iar apoi să ajung să îl cunosc și să-mi dau seama că „băi, mie nu-mi place personalitatea tipului ăsta”. Nu mai vreau să ajung în situația în care să-mi dau seama că nu pot purta o conversație serioasă cu cineva, pentru că da, și glu glu glurile astea sunt dulci și drăguțe,dar nu o să o ținem toată viața numai așa.

Nu mai vreau jocuri d-astea prostești. Nu mă mai întreba dacă vreau să ies cu tine din prima conversație. Întreabă-mă ce culoare îmi place, întreabă-ma de ce. În pana mea, poți să mă întrebi și dacă cred în extratereștrii. Discuțiile astea m-ar face mult mai fericită decât replicile de agățat.
Vreau un prieten, nu un iubit. Din prietenie poți să faci iubire, invers, nu prea...

Știu că mai vorbești cu o colegă de facultate de a mea și cine știe cu mai câte. Lasă jocurile....sunt prea obosită pentru asta. Ție îți place să sari din floare în floare și să îți încerci norocul la polen, dar eu sunt un cactus și s-a putea să te înțepi. Sincer, nu prea am chef de tine, acum am pe altcineva în minte. Cineva care nu s-ar gândi la mine nici într-un milion de ani. Ce amuzantă este viața.

Nu știu ce vreau, am spus-o  de sute ori. Acum mă plâng că sunt singură, acum mă fac ghem precum un arici de câte ori încearcă cineva să vorbească cu mine. Și nu vreau să fiu agățată pe facebook, nu cred în chestiile astea, și îmi este și rușine... în poze nu mi se văd cicatricile de la cosuri, în poze nu mi se vede nasul care din profil poate fi văzut și de pe lună, nu se vede postura mea de cocoșatul de la Notre Dame și lista continuă. De aceea aș prefera pe cineva care m-a cunoscut face to face, cineva care nu a pornit deja cu ideea setată de a mă agăța și atât.


Și poate ești băiat bun, dar momentan... nu ești el.