joi, 2 mai 2013

[Review] Băiatul cu pijamele în dungi de John Boyne


Aceasta este povestea unui baietel german pe nume Bruno, al carui tata a primit o slujba foarte importanta, ceea ce inseamna ca toata familia trebuie sa se mute departe de oras, intr-un loc ciudat, unde casa lor e singura locuinta adevarata si unde in spatele unor garduri nesfarsite se afla sute, poate mii de oameni imbracati in pijamale in dungi. Bruno se straduieste sa inteleaga ce se intampla in jurul sau. Cititorul banuieste despre ce e vorba, dar bietul Bruno, nu. Porneste asadar sa exploreze imprejurimile si zareste un punct, care devine o pata si o pata care devine un baiat.
Scrisa intr-un limbaj simplu, copilaresc, aceasta carte este mult mai mult decat o poveste pentru copii. Cititorul se va teme de momentul in care Bruno isi va pierde inocenta copilariei si va incepe sa intrezareasca adevarul, dar poate ca lucrurile vor evolua si mai rau si el nu va descoperi deloc adevarul. John Boyne este un scriitor irlandez, nascut la Dublin in 1971. A scris nenumarate carti si povestiri pentru copii. Cartea sa Baiatul cu pijamale in dungi s-a vandut in lumea intreaga in peste 2,5 milioane de exemplare, a fost ecranizata de curand de Miramax.
Prezentarea cărți spune în mare parte cam tot ce ar trebui,totuși nu înțeleg de ce autorul a ales o scriere atât de simplă când ideea în sine mi se pare destul de dură pentru oricine.Ce m-a deranjat a fost faptul că nu este explicat absolut de loc ce se întâmpla în acel lagăr de fapt,vreau să spun că eu una m-am prins deoarece știam despre Holocaust dar poate există persoane care nu știu despre acest lucru iar atunci cartea te va lăsa cu sute de întrebări pentru că nu ai înțelege ce se întâmplă,mai ales că este o lectură ușoară ce o poate citi și un copil.Povestea este împărțită în douăzeci de capitole fiecare având un titlu sugestiv,lucru care te ajută oarecum dar capitole nu sunt puse tocmai într-o ordine cronologică și unele nici nu au legătură cu celelalte,e ca și cum autorul și-ar amintii o poveste dar nu mai știe clar cordonatele timpului,acest lucru m-a cam dezorientat.Și să nu uit,la un moment dat am ajuns să-mi dau cu cartea în cap la propriu deoarece Bruno și-a numit sora un „Caz fără Speranță” de cel puțin 50 de ori și nu glumesc,m-a enervat la culme,adică am înțeles, nu sunt bătută în cap.Mă așteptam la ceva mai emoționant sincer dar au lipsit cu desăvârșire acțiunea sau elementele care să te facă să plângi (doar e vorba despre o mulțime de oameni care mor!).Chiar dacă unii probabil ar spune că prietenia dintre Bruno și Shmuel este una sinceră eu sunt de părere că Bruno nici măcar nu știe ce este prietenia,nu mai spun să o aprecieze.Realizez că este un copil și probabil în judec prea aspru dar au fost multe secvențe în care vorbea doar despre el sau iși urmărea doar propriile interese (a intrat în lagăr doar pentru că dorea o aventură,nu pentru că ar fi vrut în vreun fel să-l ajute pe Shmuel),asta ca să nu mai zic că pleca cu mâncare de acasă pentru prietenul lui dar o mânca pe drum pentru că îl lua foamea....cred că până la urmă oricât de mic ai fi ai realiza când prietenul tău nu are de mâncare și ai putea să te stăpânești dar nu prea este cazul aici.
Sfârșitul m-a șocat de-a dreptul și nu sunt sigură dacă într-un mod pozitiv....mai mult mi-a lăsat un gust amar.Nu am văzut filmul dar mulți spun că este foarte trist,ceea ce mă surprinde pentru că nu știu,cartea este scrisă în așa fel încât ți se pare un lucru atât de firesc de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic nepotrivit.Am scris și niște citate chiar dacă nu am găsit nici o secvență care să mă miște.

„De asemenea,era parfumat cu atât de multă colonie,încât puteai să-i simți prezența la distanță.Bruno învățase să nu stea sub vânt față de el,sau risca să leșine de miros.”

”-Nu-l face pe fratele tău idiot,te rog,zice mama.
-Atunci,aș putea să spun că e prost?
-Mai bine n-ai face-o.”


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu