sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un nou an, un nou sfârșit

Este oficial 2017. Este ora două iar eu încerc să mă îmbăt, probabil o să adorm până o să reușesc, dar am vrut să scriu asta cât încă mai pot să leg cuvintele.

Am încercat să vorbesc cu tine pe facebook în seara asta și sincer nu înțeleg de ce nimeni nu vrea să vorbească cu mine. Sunt chiar atât de praf la conversații? Sunt cea mai proastă companie? Nu știu să-mi aleg cuvintele? Care este problema?

Ai lăsat conversația de atâtea ori în aer fără să mai spui nimic și eu am tot încercat. Am încercat, jur, dar nu vreau să par și mai disperată decât sunt deja, dacă chiar ai fi vrut să vorbim ai fii continuat discuția...

Presupun că nu a fost să fie.

Nu vă gândiți că este vreo decepție în dragoste, pentru că nu este. Nu voiam altceva decât să îl cunosc. Am nevoie de prieteni mai înainte de toate. Poate am mai multă nevoie de mine decât de prieteni.

Presupun că instinctul meu este cel mai ieftin truc. Mai ceva ca în melodia lui Marius Moga.

Mi s-a întâmplat de două ori să întâlnesc oameni și să simt o legătură instant, ca și cum i-aș fi cunoscut de dinainte. De fiecare dată s-a sfârșit prost. De ce?

Îmi pare rău, nu mai încerc, sunt prea obosită.

Sper să nu mai scriu despre tine. Sper.

E ultima oară.


Îmi pare rău...


vineri, 30 decembrie 2016

2016 – un rezumat


Zilele trecute mă gândeam că se termină anul și încercam să-mi amintesc ce am făcut în 2016. Încercam și nu îmi trecea nimic prin minte, drept dovadă că viața mea este foarte palpitantă. Așadar, în seara asta, după un pahar de coniac, m-am decis să îmi storc creierii și să îmi amintesc ce am făcut eu în acest an. Urmează o listă, cât de cât în ordine cronologică.

Am început 2016 gândindu-mă la tine.
Am luat 8 la un examen și m-am ofticat în ultimul hal. Am luat note mai mici la alte examene dar nu m-am ofticat atât de tare.
M-am dus la facultate cu autobuzul pentru că îmi era frică să conduc din cauza gheții.
Mi-am cumpărat o cămașă roșie de la LC Waikiki.
În primăvară mi s-a pus pata pe un coleg pentru că era înalt (și bogat).
Am jucat tenis pentru prima oară și  mi-a plăcut, chiar dacă sunt un dezastru la orice sport.
Am început să mă uit la tenis la televizor.
Am făcut o vizită în Bulgaria de o zi.
Am dus jucării la o casă de copii.
Am început să cred în Legea atracției și a funcționat destul de bine până când am obosit și am început să gândesc iar negativ.
Am lovit o mașină. I-am provocat doar o denivelare a portierei, care se vedea doar dacă te uitai din lateral.
Mi s-a făcut plângere la poliție.
M-am gândit să mă sinucid pentru că sunt prea proastă.
M-am uitat la Game of thrones doar ca să înțeleg ce vorbeau prietenele mele. Mi-a plăcut dar încă nu înțeleg toată obsesia cu serialul ăsta, scuze.
Am făcut practică.
Am dat de tine la practică.
Am fost la munte și a fost perfect chiar dacă îmi era dor de casă din prima zi.
Iubesc Transfăgărășanul, vă rog lăsați-mă acolo.
M-am întâlnit pentru prima oară cu o prietenă de la București cu care vorbesc de câțiva ani.
Am fost la ziua Marinei. Oh God, so many people.
Am stat câteva zile numai cu o colegă.
Am fost de două ori la plajă și este o mare realizare pentru mine.
La plaja s-a dat la mine un tip cu 12 ani mai mare și a fost foarte awkward.
Mi-am mai luat o pisică.
Am dat două măriri.
Am dat mărire de la 8 ca să iau 9. O urăsc pe profesoara aia.
A murit bunica și nu am putut să plâng.
Cred că am plâns de două ori tot anul.
Am plâns când am văzut Me Before You și nu pentru că m-a emoționat filmul în mod special, ci pentru că mi-am dat seama că nu fac nimic cu viața mea.
Am intrat la fără taxă.
Am început anul trei de facultate.
Am fost motivată să scap de anxietatea socială.
M-am înscris într-o organizație studențească.
Mi-a pierit toată motivația după.
Mi-a trecut crush-ul început din primăvară și de data asta definitiv.
Am realizat că nu mă pot integra în grupuri și deja vreau să ies din organizație.
Dar hey, ești si tu în ea, doar că în departamente diferite.
Ți-am zis prima oară „bună” la întâlnirea de consiliu.
Mi-ai răspuns. La plecare ți-am făcut cu mâna și tu m-ai întrebat dacă plec deja.
M-am înscris la un concurs și am luat locul 2.
Aparent și tu te-ai înscris la concursul ăla.
Am mers noaptea până la Cazino și a fost genial.
Am mâncat tiramisu la o cofetărie și încă îmi plouă în gură.
Ne-am întâlnit la bibliotecă și am vorbit doar pentru că te-a băgat în seamă prietena mea.
Mi-am dat seama că prietena mea știe mai multe despre tine decât mine și sunt invidioasă pe ea.
M-am spovedit și împărtășit, deși nu simt că am ținut post așa cum ar trebui.
Am jucat Metropoly după mult timp și acum vreau să-mi cumpăr mai multe jocuri de societate. Why are they so expensive?!
Am primit niște cadouri geniale de ziua mea.
Cred că a fost prima zi de naștere în care nu am fost deprimată.
Am primit un colet de la o prietenă din București.
Am fost în club pentru prima oară în mulți ani. Nu cred că am ratat mare lucru toți anii ăștia.
Știu că n-ar trebui, pentru că am de învățat, dar am început să citesc câteva pagini din Invitație la vals.

De ce atât de multe lucruri par să aibă legătură cu tine anul ăsta? Ah, da, pentru că închei și anul ăsta tot cu gândul la tine, nici nu știu de ce, nu mi-ai dat niciun motiv să o fac.

Per total, sincer nu pot spune că a fost un an urât, a fost un an așa cum ar trebui să fie, așa cum este și viața până la urmă.... cu bune și rele.


Sper să aveți un an fericit  în care să nu vă irosiți timpul gândindu-vă fără rost la alte persoane!




miercuri, 28 decembrie 2016

N-am să-mi găsesc iubirea într-un club

Mereu mă plâng că nu am iubit și mereu realizez că o mare parte din mine nici nu vrea unul. N-am avut niciodată o relație în adevăratul sens al cuvântului și nici nu pot spune că am iubit vreodată. Mă simt ca un copil care vede în vitrină o jucărie și o vrea, eu văd cupluri fericite și aș vrea să am și eu cine forma un cuplu, dar relațiile nu sunt pentru mine. Încep să cred că oamenii, în general, nu sunt pentru mine. (Nu, nu sunt zoofilă)

Cred că am lipsit la cursurile introductive despre procesul de socializare între ființele umane. Cred că mi-am pierdut și manualul de instrucțiuni pe drum căci în ultima vreme îmi este tare greu să mă înțeleg. Mă simt atât de singură și tristă, dar nu știu cum să rezolv asta decât prin izolare. „Te simți singură dar ai avea totuși cu cine să vorbești? Minunat, ce ar fi să dispari pentru câteva zile și să nu mai comunici cu nimeni?” Nu știu cine face ecuațiile astea în creierul meu, mi se par absolut ridicole, și totuși le aplic.... Dacă este cineva student la psihologie și are nevoie de un cobai eu sunt disponibilă.

Prietenele îmi spun să ies mai mult din casă dacă vreau să întâlnesc pe cineva. Simplu. Nu e ca și cum urăsc să ies din casă sau nu aș ști cum să mă împrietenesc cu alții. Eu sunt genul ală de persoană care urlă în gura mare că vrea prieteni dar dacă îi pui un om necunoscut în față o ia la fugă în cealaltă direcție. De ce? Nu știu. Sunt multe lucruri pe care nu pot să le explic la mine și pe care încerc, din greu, să le accept, chiar dacă îmi vine să mă împușc în cap în timp ce scriu asta.

Eu nu ies în cluburi, de fapt nu ies nicăieri după ce se lasă întunericul, n-aș da liniștea nopții pentru nimic. De fapt nu ies nicăieri, indiferent de oră, tot încerc să îmi găsesc scuze. Și totuși uneori îmi pare rău că nu o fac, uneori aș vrea să o iau puțin razna, dar apoi îi aud pe părinții mei cum încep „n-am dormit toată noaptea pentru că mă uitam pe fereastră să văd când ajungi acasă” și mi se taie tot cheful de rebeliune. Uneori cred că am în mine vina și conștiința a cel puțin 5 persoane, asta ar explica de ce unele persoane n-au nicio treabă cu așa ceva. Cred că o să îmbătrânesc singură în casă, doar eu și cu conștiința mea încărcată.

Zilele trecute am fost totuși într-un club, la ziua unei prietene. Un băiat m-a luat de mână să dansăm, m-am ridicat crezând că o să ne alăturam la horă....dar când am văzut că ma trăgea spre centrul ringului de dans pentru a dansa doar noi doi, în mijocul unei hore, hell no dude. Mi-am tras mâna înapoi și m-am așezat la loc pe scaun, el și-a găsit o altă parteneră. Prietena mea mă tot bătea la cap întrebându-mă de ce nu m-am dus să dansez cu el, că dintre atâtea fete mă alesese pe mine.....da, pentru că eram cea mai aproape de el. Nu îmi pare rău că nu m-am dus să dansez cu el.

Ceva mai târziu au pus brașoveanca și am început să dansez cu prietena mea. Ca deobicei, fetele danseaza cu fete și băieții cu băieți, logic. Și nu știu de unde apar doi băieți și se oferă să danseze ei cu noi. Iar apoi ce s-a întâmplat în capul meu a fost o nebunie. Îmi plăcea cum ma strângea din când în când de degete. Nu îmi plăcea că îi dădea șuturi în fund prietenului său din fața mea... A trebuit să schimbăm perechile, el a trecut în față, idioții din spatele meu au păstrat perechile iar eu am rămas pe din afară..... mai e cazul să spun cum mă simțeam? Două perechi mai încolo, un tip dansa singur, așa că l-am luat pe el. Apoi ar fi trebuit să ne întoarcem la perechile inițiale, tipul pe care l-am abordat eu m-a abandonat imediat iar pe celălalt l-am văzut căutându-mă cu privirea în timp ce dansa cu prietena mea. M-am întors la canapea, bine că s-a terminat imediat și melodia. A fost un haos pentru mine, la fel ca și descrierea pe care am făcut-o. De menționat că undeva, prin harababura asta, l-am călcat și pe picior pe primul băiat, încerc să îmi amintesc cum am reușit dar nu pot să-mi dau seama. Mi-am cerut scuze și el a zis că nu este nimic, cred că așa l-am cucerit (asta ar fi una dintre glume).

Restul serii n-am mai interacționat cu el, stătea și la altă masă. Am încercat să mai arunc câte o privire spre el chiar dacă nu îmi aminteam fața lui ci doar că purta un tricou alb....erau doi băieți cu tricou alb la masa aia, habar n-aveam care era el.

A doua zi când mă trezesc observ că am o cerere de prietenie pe facebook de la un tip. A trebuit să o întreb pe prietena mea dacă este vreunul dintre băieții din club. Ea mi-a confirmat că este tipul cu care am dansat, și ea și eu. Nu pot să nu mă întreb cum de m-a găsit ținând cont că nu mi-am dat check in în club, am aflat că nici măcar nu era invitat la acea zi de naștere ci doar ieșise în club, iar poza mea de profil este făcută de la o distanță destul de mare. Presupun că o să rămână unul dintre misterele vieții.

Normal că l-am stalkuit pe facebook. Nu mă judecați, sunt sigură că nu sunt singura care face asta.

Lui îi place să petreacă, mie nu îmi place să ies din casă; lui îi place să bea, eu încerc să îmi salvez neuronii de la moarte ( a se evidenția „încerc”); lui îi place să fumeze, eu nu pot respira fumul de țigară;

Bineînțeles, poate mă înșel, nici nu am vorbit cu el, spun doar ce rezultă de pe profilul lui de Facebook. Și realizez că omul se poate schimba, dar eu nu mai vreau să mă schimb pentru alții și nici nu cred că o să fiu vreodată atât de importantă încât să se schimbe cineva pentru mine, și sincer nici nu aș vrea să o facă.


Morala poveștii? Dacă ești o persoană introvertită iar ideea ta de distracție este să stai în casă și să scrii pentru blogul tău pe care nu îl urmărește nimeni sau să citești fanficuri pe Tumblr pentru că sunt mult mai interesante decât viața ta, nu o să îți găsești sufletul pereche într-un club. Cel mai probabil nu o să îl găsești niciodată pentru că este la fel de nătăru ca tine și nu iese din casă. 


sâmbătă, 24 decembrie 2016

Aș vrea să îmi cânți

Cu mulți ani în urmă, când vizitam Brașov, am auzit un bătrânel cântând „Pe lângă plopii fără soț” și m-a impresionat atât de tare încât nici acum nu reușesc să mi-o scot din minte. Din păcate nu am găsit nicio versiune care să îi semene măcar.

Nu mi-a plăcut niciodată Eminescu, vorbește despre dragoste prea frumos, iar eu nu știu ce e aia dragoste... Și cu toate astea „Pe lângă plopii fără soț” este poezia mea preferată, probabil în mare parte i se datorează bătrânelului care o cânta atât de frumos la vioară.

Mi-a displăcut Eminescu atât de mult încât în clasa a 12-a spuneam că îmi poate pica orice la bac, doar Eminescu nu. N-am avut acest noroc. Mi-a picat Eminescu și mi-a picat și fața. Nu, n-am picat și bacul. Am luat 9,88 la română, în ciuda lui Eminescu.

Să iau bacul a fost momentul de glorie al vieții mele. Am fost atât de mândră de mine, iar apoi am fost dezamăgită când mi-am dat seama că nimănui nu îi pasă cu cât ai luat bacul. Rudele te felicită câteva zile, prietenii la fel, iar apoi viața merge mai departe și nu îi pasă nimănui că ai luat note mari la bac. Nimănui în afară de mine. Am 22 de ani și încă mă interesează ce note au luat la bac alte persoane de vârsta mea....presupun că îmi place să mă simt mai deșteaptă, dar adevărul este că nu sunt deșteaptă, sunt doar o tocilară.

De când te-am auzit cântând astă vară nu pot să mă opresc din a mă gândi cum ar fi să îmi cânți acea poezie. Oare ai putea? Oare ai vrea?

Aș vrea să îmi cânți și să mă ții de mână. Aș vrea să îmi cânți și să îmi mângâi părul. Uneori aș vrea să îți arăt ce am scris despre tine, dar știu că ar fi o prostie. Mă simt vinovată că mă gândesc iar la tine, mai ales că îmi amintesc că o făceam și anul trecut, în aceeași perioadă. Mă simt vinovată că mă gândesc la tine și mă întreb dacă nu o fac doar pentru că mă simt singură. Îmi cer scuze.

Nu mă cunoști, nici eu pe tine. Poate asta este problema. Nu te cunosc deci nu există limite, în imaginația mea poți să fii exact ceea ce îmi lipsește. Dar de ce tocmai tu?

S-a făcut fix o lună de când am scris pentru prima oară despre tine. Am avut atacuri de panică câteva zile gândindu-mă dacă cumva o să citești asta.  Nu știu cum ai fi putut s-o faci, nu mi-am făcut blogul public pe conturile personale și sper să nu am un moment de impulsivitate și să ajung să fac asta. Dar mă tot întreb, dacă ai citi, mi-ai spune ceva?


„O lume toată-nțelegea,
Tu nu m-ai înțeles.”


Pentru băiatul de la bibliotecă.

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Pentru mine

Astăzi vreau să scriu pentru mine din trecut, prezent și viitor.

Pentru mine din trecut.

Îmi pare rău că nu am reușit să rămân la fel de fericită ca pe atunci, se pare că lumea este ceva mai mult decât o joacă cu păpuși. Îmi pare rău că lumea ți-a luat glasul. Obișnuiai să vorbești atât de mult, să fii atât de directă și sinceră, spuneai absolut orice îți trecea prin cap. Părinții îți spuneau să nu mai vorbești atât de mult și să nu mai spui toate prostiile, să gândești înainte să vorbești. Acum lumea se miră când scot un cuvânt, cred că acum doar gândesc, nu mai vorbesc.
Îmi pare rău că prietenii tăi sunt acum ai altora. Îmi pare rău că pe unii i-ai pierdut din vina ta, dar îmi pare și mai rău că încă te învinovățești pentru asta.... Oamenii pleacă, Mari, iar uneori așa este cel mai bine pentru toți.
Îmi pare rău că primele tale prietene îți sunt vecine de doi ani dar nu știi cum să redevii prietenă cu ele, și îmi pare rău că totuși nu prea îmi mai doresc să fiu prietena lor, știu că au însemnat mult pentru tine.
Îmi pare rău că te-ai atașat atât de mult de unele persoane încât ai acceptat să te schimbi pentru ele și le-ai acceptat minciunile. Te rog să nu mai faci asta niciodată, sunt persoane care te plac așa cum ești.
Îmi pare rău că te-am pus să faci lucruri pe care nu ai vrut și ți-am spus „eh, ce se poate întampla?”. S-au întâmplat destule și nu au fost prea fericite pentru tine.
Nu mai plânge pentru că o să crezi că ai picat examenul, l-ai luat cu 6. Poate eu din viitor ar trebui să plângă pentru examenele de anul acesta pentru că eu din prezent încă nu s-a apucat să învețe.

Pentru mine din prezent.

Îmi pare rău că mă stresez atât, din absolut orice, vreau să mă opresc dar nu știu cum. Îmi pare rău că sunt atât de obosită, nu știu ce să mai fac ca să capăt măcar un strop de energie. Îmi pare rău ca ai anxietate, dar îți dau Sedatif PC și uneori te simți mai bine. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să înțeleg că ești o persoană introvertită și că nu este totul în capul tău. Este ok, eu te accept așa cum ești și îmi pare rău când încerc să te împing afară din cochilia ta, dar știi că este spre binele tău. Te rog să nu te sfărâmi în bucăți. Te rog să reziști.
Îmi pare rău că îți este atât de frică de viitor, că ești atât de nesigură pe ceea ce vrei să faci. Crede-ma că mi-aș dori din suflet ca tu să știi exact cine ai vrea să devii.
Îmi pare rău că tânjeștii atât de mult după afecțiune și în același timp ești o persoană foarte rece care nu știe să ofere sau să primească afecțiune. Îmi pare rău că împingi oamenii și îi ții la distanță. Apreciez că ești precaută dar poate n-ar fi cazul să fii dacă nu te-ai mai atașa atât de mult de oameni.

Pentru mine din viitor.

Sper că ai reușit să faci ceva cu viața ta. Sper că toate glumele tale care te fac să pari o materialistă nesimțită să se fi îndeplinit pentru că, să fim serioși, sigur încă ești materialistă și nu este nimic rău în asta atâta timp cât banii ăia provin din munca ta, nu a altora.
Te rog spune-mi că ți-ai făcut iubit sau, dacă nu, că te-ai călugărit pentru că nu cred că te mai suport smiorcăindu-te că vrei pe cineva și că nu vrei, în același timp, pentru că habar nu ai ce vrei, dar vrei.
Te implor nu îți mai lua alte pisici. Cinci sunt suficiente, crede-mă. Cred că ai mai multe șanse ca cineva să te vrea cu un copil, decât cu cinci pisici. Pierderea lor.
Sper că încă ești o nebună, handicapată și retardată pentru că nu vreau să fii normală. Știi că undeva, foarte în adâncul meu, chiar dacă te înjur zilnic pentru prostiile pe care le faci, te iubesc oricum.
Sper că ai învățat să parchezi! Sper că nu îți mai este frică să mergi într-un loc doar pentru că știi că nu sunt suficiente locuri de parcare iar tu ești praf la parcat. Sper să ai suficienți bani ca să îți permiți un șofer pentru că șofatul este extrem de stresant pentru mine..... dar știu că nu o să îți permiți niciodată un șofer așa că învață odată să conduci cum trebuie sau mergi cu autobuzul, chiar dacă ești o snoabă și nu îți place!

Pentru mine probabil că aș scrie un miliard de cuvinte, dar am obosit.


La mulți ani, Mari!

vineri, 16 decembrie 2016

Vreau să râd cu tine în drum spre Cazino


23 noiembrie 2016

De atunci am vrut să scriu despre asta, dar m-am luat cu alte gânduri. Prea multe gânduri într-un cap atât de mic... Acum nici nu-mi mai amintesc prea bine ce voiam să scriu atunci.
Dar încă îmi amintesc cum mergeam pe străzile din centrul vechi, doar noi două și tot ce se auzea era sunetul pașilor acompaniat de râsetele noastre. Râsete fericite, iar altele mai triste. Râsete triste? Da, pentru că uneori râzi din motive pentru care ar trebui să plângi. Alteori râzi pentru că nu mai ești în stare să plângi, iar asta este singura modalitate prin care îți mai poți exprima sentimentele....dar poate despre asta o să scriu altă dată, dacă nu o să uit. Probabil o să uit.
Dar nu o să uit noaptea aia. Sper. Nu am o memorie de lungă durată prea bună, dar chiar și așa nu cred că voi uita vreodată de tine. Cred că o să-mi lipsească mereu noaptea aia, chiar dacă urăsc frigul și înghețasem, a meritat pentru toate acele glume. Glume despre cum nu are cine să ne încălzească mâinile, glume urmate de râsete triste.
Se spune că în glumă se zice adevărul. Cred că suntem foarte sincere atunci. Poate de aceea ne înțelegem atât de bine, avem același umor dur, crud, care pe alții îi rănesc. Poate umorul nostru nu este sursa de râs a altora pentru că, de cele mai multe ori, faceam doar haz de necaz.
Uneori îmi doresc să îți spun, în glumă, adevăruri mult mai dure, dar încă mă tem. Omul nu suportă prea mult adevăr, omul este o ființă care trăiește din minciuni și în minciuni, și se complace atât de mult în acel mediu încât lipsa minciunii îl face să intre în sevraj. Dacă vrei să omori un om uneori e de ajuns să îi spui numai adevărul.
Asta nu înseamnă ca te mint, ci doar că îmi limitez nebunia. Este și așa peste limita bunului simț. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că există oameni cu care să-mi împart nebunia... acum dacă ar veni un astfel de om și în varianta masculină ar fi perfect. Probabil o să-mi mai iau o pisică...
Am vrut să scriu ceva emoționant despre tine. A ieșit ceva haotic, tipic, probabil ți-ai da seama că am scris eu asta chiar și dacă nu ți-aș spune. Nu înțeleg nici eu de ce am atâtea așteptări de la mine, doar sunt haotică din toate punctele de vedere, în capul meu este o tornadă și totuși mă aștept să scriu și să continui cu o singură idee până la capăt. O singură idee?! Și ce fac cu celelalte 30 de idei pe care le am în cap în același moment?!
Ar trebui să încerc să închei până nu mai ating alte subiecte de discuții. Peste o oră va fi ziua mea iar mie îmi vine să plâng. Da, eu râd când ar trebui să plâng și plâng când ar trebui să mă bucur. Promit că o să scriu mai multe despre asta mâine, nu de alta dar am multe de zis pe tema asta. Bine, poate nu mâine, dar o să încerc... dacă nu o să fiu atât de tristă încât o să beau ca să adorm.
Momentan, tot ce îmi doresc este să râd din nou cu tine în drum spre Cazino, până uit de mine, până uit de ei.....

---------------------------------------------------------------------------------------------------------

We’ve meet on the first day of college, maybe we’re meant to be crazy together.

Îmi cer scuze pentru cei care au citit primele rânduri și s-au gândit „Oh, tipa asta o sa scrie în sfârșit ceva ce are sens”. Surpiză! De fapt nu este nicio surpriză, nici măcar o celulă din mine nu are sens.
Și-am încălecat pe-o șa….. uhm, nu. Singura șa pe care o să încalec e cea a calului din emblema de la Posrche. V-am spus că ador să pretind că sunt cea mai materialistă persoană de pe pământ iar toată lumea crede că chiar sunt așa? Ah, de asta nu am iubit? Pai, asta este atunci… măcar am umor.
Ce-mi plac glumele mele. Ok, asta este ultima propoziție.
PS: Uneori îmi place atât de mult să am conversații cu Microsoft Word încât nu reușeșc să mă mai opresc.

marți, 29 noiembrie 2016

Puncte și suspensie

    Am un defect mare, mă atașez obsesiv de persoane pe care nici măcar nu le cunosc atât de bine dar în mintea mea am impresia că îi plac.... dar de regulă totul se schimbă când ajung să îi știu. Pot să văd o persoană și să mă gândesc la ea zile întregi, pot să îmi creez o iluzie despre cineva care să dureze luni întregi. Iar apoi descopăr ceva despre ei și îmi trece aproape instant.

    Am făcut asta mai bine de 6 luni. Am terminat obsesia pentru acea persoană și m-am simțit liberă, până când m-am întors la persoana de care eram obsedată înainte de asta....WHAT.THE.FUCK.BRAIN.

    Cumva în creierul meu se creează o legătură între mine și persoană respectivă, o legătură bazată pe absolut nimic. Poate nici nu îi știu numele, poate nu am vorbit niciodată, dar nu, creierul meu se decide ca este o idee bună să mi se pună pata pe orice străin.

    Și asta nu este tot, o duce cu totul la extrem, până când ajung să mă simt ca un nimic, să mă gândesc că nu am nicio șansă să fim măcar prieteni, doar vorbește cu o mulțime de oameni mult mai buni ca mine....așa că încep să mă compar cu toate persoanele din anturajul ei. Ajung să fiu deprimată pentru motive penibile ca : ei i-a dat like la poză și mie nu, cum de a văzut postarea ei și pe a mea nu.


    Mai există o parte rațională a minții mele care mă face să mă dau cu capul de pereții și îmi amintește că mă comport ca o fetiță de 11 ani. Ar trebui să îmi vin în fire, dar nu știu cum....

luni, 28 noiembrie 2016

Lucruri pe care am vrut să ți le spun după trei ani

    Ieri a fost ziua ta. Știu, ar fi trebuit să uit de ea, doar nu am mai vorbit de 3 ani și totuși e singura dată de naștere pe care mi-o amintesc. M-am gândit cu câteva săptămâni înainte să îți trimit un mail, doar să îți urez „la mulți ani!”, dar m-am gândit că nu are rost să îți stric ziua.... deși uneori mi-aș dori. Scuze, nu m-am maturizat deloc.

    Încă îmi este dor de tine, de tine cel din trecut, de cel pe care l-am considerat cel mai bun prieten al meu. Acum încep să cred că nu există așa ceva. Cât despre tine din prezent...nu îl cunosc,dar sper ca tu să fii fericit cu el.

    Îmi pare rău că am fost egoistă, deși gestul tău în sine a fost la fel de egoist ca mine, presupun că suntem chit. Am vrut să te urăsc, am vrut să te judec pentru că ai dispărut fără să îmi dai un motiv, dar am făcut și eu asta altei persoane, și totuși eu mă urăsc pentru asta....pe tine de ce nu te-am urât?
Știu că a trecut mult timp dar uneori mă mai gândesc la tine sau la ce îmi mai amintesc din tine, cred că încep să uit. Îmi amintesc cum vorbeam până noaptea târziu, cum ne uitam la emisiunile alea jalnice de pe Național TV și ne prăpădeam de râs, cum plângeam ca o idioată aproape zilnic pentru că mă simțeam ignorată....Aș spune că eram proastă, dar uneori mă întreb dacă nu aș face asta și acum dacă m-aș afla în aceeași situație ca atunci.

    Mi-aș fi dorit ca peste 3 ani să-ți fi spus că m-am schimbat, ca sunt mai bună acum, că poate merit  o a doua șansă, dar nu m-am schimbat și nici nu am de gând să fac asta. Nu de alta dar am încercat deja, e imposibil ca eu să mă schimb. Încă exagerez, dar am învățat că lumii nu îi pasă de problemele mele așa că nu mai am față de cine să exagerez. Încă mai cred că o poză poate transmite mai multe sentimente decât niște cuvinte, chiar dacă ție ti s-a părut o tâmpenie. Încă le scriu oamenilor, dar am învățat că sinceritatea îi sperie așa că nu le mai spun că scriu despre ei. Încă mai ascult muzică cu versuri triste, chiar dacă tu spuneai că te deprimă. Încă sunt o imbecilă care ține la o fantomă, pentru că știu că nu mai ești cine erai odată. Însă acum nu mai plâng și m-am urât pe mine pentru ca mi-am irosit lacrimile pe tine, pentru că am învățat în anii aștia că sunt lucruri mai importante care îmi merită lacrimile, iar eu nu am mai avut lacrimi pentru ele... Acum am învățat, într-un final, cum este să nu simți nevoia să te explici, și cred că din momentul ală am înțeles că oricât aș spera nu există nicio șansă să te întorci înapoi și să-mi spui „hai să fim iar prieteni”. Nu știi de câte ori m-am rugat să faci asta, iar eu probabil,ca o proastă, aș fi acceptat.
N-ar fi trebuit să am niciodată încredere în tine.
    Poate peste 3 ani o să uit complet de tine, poate nu o să o fac niciodată, dar totuși sper. Mi-a părut bine că te-am cunoscut și îmi pare rău că nu am avut ocazia să te privesc măcar o dată în ochi.


La mulți ani, cu întârziere!



Ochii care nu se văd se uită, dar ochii care nu s-au văzut niciodată ce fac?

vineri, 25 noiembrie 2016

Noaptea în care am scris despre tine

    Acum un an te-am văzut la bibliotecă. De fapt tu m-ai văzut pe mine, într-un mod foarte ciudat, se pare că noi doi desfășuram aceleași activități care sunt departe de scopul pentru care au fost create bibliotecile….stăteam pe telefon. Nu, nu la propriu, dar cred că sunteți deja familiarizați cu expresia.

„Ce treabă aveți amândoi.”
„Cine?”
”Tu și ea.”

    Stăteai la masa din dreapta mea alături de un alt coleg iar eu eram singură. A fost unul dintre momentele în care m-am simțit prost, m-am simțit proastă, știam că am venit să învăț și totuși am rămas blocată în aceeași poziție cu telefonul în mănâ, prefăcându-mă că nu am auzit nimic. Nu știu de ce, dar mi-a fost rușine să-mi ridic privirea.

    Am îndrăznit să mă uit în direcția ta de-abia atunci când am părăsit sala și atunci mi-am amintit de tine. Ne-am întâlnit în primăvară la un eveniment când am întrebat o colegă unde este baia și ea te-a pus pe tine să îmi arăți. Acum mă bufnește râsul dar atunci a fost foarte penibil și totuși tu erai totul un zâmbet, mi-ai spus ca nu știi nici tu unde este baia dar că o găsim noi. Am găsit-o. M-ai întrebat dacă mai am nevoie de ceva și dacă vreau să mă aștepți. Te-am refuzat. Îmi venea să îmi sap o groapă și să mă arunc în ea.

    La acel eveniment am câștigat o carte și știu că ai câștigat și tu una. Probabil tu ai citit-o, eu încă nu, nici nu știu de ce.

    Deși nu te observasem timp de un an, din acea zi de la bibliotecă am început să te văd zilnic și mi s-a părut straniu. Mi s-a părut straniu cum treceam unul pe lângă altul și ne uitam în ochii celuilalt de parcă am fi așteptat ca ei să spună ceva. De regulă nu pot să privesc oamenii în ochi, dar cu tine a fost altfel.

    Te vedeam în fiecare zi, iar uneori mă vedeai și tu, odată chiar mi-ai zâmbit. În alte zile te căutam cu privirea și eram dezamăgită dacă nu te găseam, dar eram și mai tristă când tu nu mă vedeai.
În una din zile ai trecut pe lângă mine și m-ai privit iar în ochi de parcă ai fi vrut să-mi citești sufletul, să vezi prin  mine, dar eu nu am vrut….Mi-am întors privirea pentru că nu aș vrea să vezi ce întuneric se ascunde în spatele ochilor mei. Și mi-a părut rău, pentru că a fost ultima zi în care te-ai mai uitat la mine.

    Șase luni mai târziu apari în cabinetul de practică și nu știu ce să-ți spun. Prietena mea este mult mai vorbăreață și vă înțelegeți de minune. Iar eu…eu doar ascult. Ascult și mă înjur în sinea mea pentru ca mi-aș fi dorit să pot fi și eu ca ea.

    E ultima zi și când ajung nu ești acolo. Dar ai venit până la urmă și nu știu de ce dar eram fericită  și am vorbit mai mult și chiar și atunci când nimeni nu asculta tu o făceai. Poate doar te prăfăceai dar sincer nu-mi pasă pentru că m-a bucurat enorm faptul că mă auzeai și simțeam că mă privești și ești atent la ceea ce spun chiar dacă eu nu mă uitam la tine. Probabil era totul în capul meu.

    A trecut un an de la ziua când te-am văzut la bibliotecă dar acum suntem puțin mai mult decât niște străini. Acum ne știm numele. Acum ne spunem „bună” când ne vedem pe holurile facultății. Acum vorbim când ne întâlnim la bibliotecă, dar acum nu ne mai privim în ochi așa cum o făceam atunci.

    Nu știu de ce am scris asta, dar știu că mi-aș dori să te cunosc sau poate doar mi-aș dori să fiu ca tine. Poate doar îmi doresc să îți aflu secretele pentru că pari o persoană cu un suflet atât de bun încât mi se pare ireal. Poate doar sper că și sufletul tău are unele colțuri întunecate.


Dedicată băiatului de la bibliotecă pentru care nu însemn nimic, cu simpatie de la nebuna care își amintește toate aceste lucruri.


marți, 22 noiembrie 2016

Arunc cuvinte pe hârtie

    De fapt doar gâdil tastatura. Sunt conștientă că dacă există cineva care citește blogul n-are nici cea mai vagă idee despre ce scriu. Să fiu sinceră uneori nu știu nici eu. Cunosc doar gândul de la care pornesc iar apoi totul curge de la sine. Uneori am în minte lucruri specifice dar nu pot reprezenta realitatea așa că o modelez prin metafore pe cât de mult posibil, ceea ce reprezintă un risc pentru că cei ce citesc poate nu o să se regăsească niciodată în cuvintele mele și chiar mai rău, în viitor voi uita chiar și eu despre ce am vrut să scriu de fapt.

    Cel mai important este perspectiva din care citeși și cum fiecare om percepe cuvintele. Recunosc că nu sunt un maestru păpușar, arta scrisului este departe de mine. Nu am nici măcar eleganța necesară de a-mi lega ideile într-un mod armonios și îmi asum asta.

    În primii doi ani de liceu doamna profesora de română ma sprijinea și mă îndemna să scriu dar odată cu plecarea ei acest lucru a încetat. Patru ani mai târziu îmi dau seama că îmi lipsește ceva. Îmi lipsește să scriu. Îmi era dor să înnod cuvintele până nu le mai poate înțelege nimeni pentru că așa sunt și eu, o ființă încurcată, și nu îmi place ca lumea să mă înțeleagă deși există permanent în mine speranța că cineva o va face.

    Poate că spuneți „Ok, dar ăsta este un blog de recenzii de ce nu faci asta în continuare?”. Pentru că nu mai este un blog de recenzii de acum incolo. În primul rând nu dispun de timpul necesar să citesc și nu cred că vreți recenzii la manuale școlare pe care nu apuc nici pe acelea să le citesc în totalitate pentru că îmi pierd timpul îndesându-mi gândurile în cuvinte pe un blog uitat de lume. Și în al doilea rând, nu simt că mă reprezintă. Am intrat pe blog dupa trei ani și am vrut să descopăr mai multe despre mine, despre cum eram atunci, iar singurul lucru subiectiv a fost o leapșă. Am fost dezamăgită.

Cred că totul se rezumă la faptul că îmi era dor de mine.


    Nimic nu se compară cu liniștea de la miezul nopții când îmi scriu gândurile și nu mai trebuie să le țin închise în mine până mă duc la disperare.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Cu cât te-ai vândut?

     Porți mănuși de piele scumpe în momente inoportune, doar nu ai vrea să îți lași cumva amprenta pe viața cuiva. Tu ești prea important, nu ai timp să îți pese. Tu creezi iluzii inutile despre propria persoană.

    Porți atâtea măști încât ți-ai uitat fața. Tu nu te întrebi pentru că tu mereu știi. Dar și eu știu că dincolo de un zâmbet se ascunde întuneric. Și de ce îți este frică de aia nu scapi. Poate mie nu îmi este frică de întuneric, poată mă incită.

    Ai reușit să îi treci pe mulți în noapte? Aproape am căzut și eu, aproape... Dar ochii mei sunt obișnuiți cu lipsa luminii, am văzut prin tine. Cum ți se pare viața atunci când îți cade cortina? Ai mulți spectatori iar tu ești profesionist, îți joci rolul în continuare.

    Acum ești infim, ești ordinar. Fumezi țigări cu ceilalți ca și tine, dar tu ești singurul din mulțime acoperit de piele.


Ești singurul demon îmbrăcat în om.

joi, 17 noiembrie 2016

Am uitat ziua de mâine

   Au trecut mai bine de trei ani de când nu am mai dat pe aici, așadar o să fie pustiu, doar eu și gândurile mele....ca întodeauna. Mi-a fost dor să scriu, orice, chiar și cel mai tâmpit gând, cea mai incoerentă idee. Îmi era dor să scriu. Cât de bizar sună. Nu scriem zilnic? Dar m-am săturat să scriu ce aud, vreau să scriu ceea ce simt, dar acum, nu prea sunt sigură că mai simt ceva.

   După trei ani oamenii probabil spun că s-au schimbat. Eu sunt aceeași, doar lumea ce mă înconjorează este diferită acum. Am intrat la facultate —tot nu știu ce vreau să fac cu viața mea, am prieteni – dar nu mai sunt aceiași. Sunt tot eu dar într-un alt context. Nu sunt sigură că este un lucru tocmai bun.

   Oamenii nu se schimbă. Am ajuns la concluzia asta după 21 de ani în care am încercat și au încercat să mă schimbe. Poate nu vreau schimbare ci doar acceptare, un concept prea greu de înțeles pentru alții.

   În urmă cu trei ani  speram ca acum să fiu o cu totul altă persoană. Cineva stăpân pe sine, cu picioarele pe pământ, realist.... dar mintea mea încă aleargă pe cele mai sălbatice meleaguri și am obosit încercând să o țin în frâu.

    Overthinking – asta este tot ceea ce fac cu viața mea în ultima vreme. Și mă consumă, și m-am săturat. Orice cuvânt are o mie de sensuri în mintea mea iar ea vrea să le analizeze pe toate și nu se oprește până nu observă fiecare muchie a literei.

   Am și zile mai bune, când realizez cât de mult aș putea evolua dacă nu mi-aș irosii timpul gândindu-mă la oricine și orice. Dar acele zile sunt rare.

   Și apoi uit iar de mine și de mâine.