marți, 29 noiembrie 2016

Puncte și suspensie

    Am un defect mare, mă atașez obsesiv de persoane pe care nici măcar nu le cunosc atât de bine dar în mintea mea am impresia că îi plac.... dar de regulă totul se schimbă când ajung să îi știu. Pot să văd o persoană și să mă gândesc la ea zile întregi, pot să îmi creez o iluzie despre cineva care să dureze luni întregi. Iar apoi descopăr ceva despre ei și îmi trece aproape instant.

    Am făcut asta mai bine de 6 luni. Am terminat obsesia pentru acea persoană și m-am simțit liberă, până când m-am întors la persoana de care eram obsedată înainte de asta....WHAT.THE.FUCK.BRAIN.

    Cumva în creierul meu se creează o legătură între mine și persoană respectivă, o legătură bazată pe absolut nimic. Poate nici nu îi știu numele, poate nu am vorbit niciodată, dar nu, creierul meu se decide ca este o idee bună să mi se pună pata pe orice străin.

    Și asta nu este tot, o duce cu totul la extrem, până când ajung să mă simt ca un nimic, să mă gândesc că nu am nicio șansă să fim măcar prieteni, doar vorbește cu o mulțime de oameni mult mai buni ca mine....așa că încep să mă compar cu toate persoanele din anturajul ei. Ajung să fiu deprimată pentru motive penibile ca : ei i-a dat like la poză și mie nu, cum de a văzut postarea ei și pe a mea nu.


    Mai există o parte rațională a minții mele care mă face să mă dau cu capul de pereții și îmi amintește că mă comport ca o fetiță de 11 ani. Ar trebui să îmi vin în fire, dar nu știu cum....

luni, 28 noiembrie 2016

Lucruri pe care am vrut să ți le spun după trei ani

    Ieri a fost ziua ta. Știu, ar fi trebuit să uit de ea, doar nu am mai vorbit de 3 ani și totuși e singura dată de naștere pe care mi-o amintesc. M-am gândit cu câteva săptămâni înainte să îți trimit un mail, doar să îți urez „la mulți ani!”, dar m-am gândit că nu are rost să îți stric ziua.... deși uneori mi-aș dori. Scuze, nu m-am maturizat deloc.

    Încă îmi este dor de tine, de tine cel din trecut, de cel pe care l-am considerat cel mai bun prieten al meu. Acum încep să cred că nu există așa ceva. Cât despre tine din prezent...nu îl cunosc,dar sper ca tu să fii fericit cu el.

    Îmi pare rău că am fost egoistă, deși gestul tău în sine a fost la fel de egoist ca mine, presupun că suntem chit. Am vrut să te urăsc, am vrut să te judec pentru că ai dispărut fără să îmi dai un motiv, dar am făcut și eu asta altei persoane, și totuși eu mă urăsc pentru asta....pe tine de ce nu te-am urât?
Știu că a trecut mult timp dar uneori mă mai gândesc la tine sau la ce îmi mai amintesc din tine, cred că încep să uit. Îmi amintesc cum vorbeam până noaptea târziu, cum ne uitam la emisiunile alea jalnice de pe Național TV și ne prăpădeam de râs, cum plângeam ca o idioată aproape zilnic pentru că mă simțeam ignorată....Aș spune că eram proastă, dar uneori mă întreb dacă nu aș face asta și acum dacă m-aș afla în aceeași situație ca atunci.

    Mi-aș fi dorit ca peste 3 ani să-ți fi spus că m-am schimbat, ca sunt mai bună acum, că poate merit  o a doua șansă, dar nu m-am schimbat și nici nu am de gând să fac asta. Nu de alta dar am încercat deja, e imposibil ca eu să mă schimb. Încă exagerez, dar am învățat că lumii nu îi pasă de problemele mele așa că nu mai am față de cine să exagerez. Încă mai cred că o poză poate transmite mai multe sentimente decât niște cuvinte, chiar dacă ție ti s-a părut o tâmpenie. Încă le scriu oamenilor, dar am învățat că sinceritatea îi sperie așa că nu le mai spun că scriu despre ei. Încă mai ascult muzică cu versuri triste, chiar dacă tu spuneai că te deprimă. Încă sunt o imbecilă care ține la o fantomă, pentru că știu că nu mai ești cine erai odată. Însă acum nu mai plâng și m-am urât pe mine pentru ca mi-am irosit lacrimile pe tine, pentru că am învățat în anii aștia că sunt lucruri mai importante care îmi merită lacrimile, iar eu nu am mai avut lacrimi pentru ele... Acum am învățat, într-un final, cum este să nu simți nevoia să te explici, și cred că din momentul ală am înțeles că oricât aș spera nu există nicio șansă să te întorci înapoi și să-mi spui „hai să fim iar prieteni”. Nu știi de câte ori m-am rugat să faci asta, iar eu probabil,ca o proastă, aș fi acceptat.
N-ar fi trebuit să am niciodată încredere în tine.
    Poate peste 3 ani o să uit complet de tine, poate nu o să o fac niciodată, dar totuși sper. Mi-a părut bine că te-am cunoscut și îmi pare rău că nu am avut ocazia să te privesc măcar o dată în ochi.


La mulți ani, cu întârziere!



Ochii care nu se văd se uită, dar ochii care nu s-au văzut niciodată ce fac?

vineri, 25 noiembrie 2016

Noaptea în care am scris despre tine

    Acum un an te-am văzut la bibliotecă. De fapt tu m-ai văzut pe mine, într-un mod foarte ciudat, se pare că noi doi desfășuram aceleași activități care sunt departe de scopul pentru care au fost create bibliotecile….stăteam pe telefon. Nu, nu la propriu, dar cred că sunteți deja familiarizați cu expresia.

„Ce treabă aveți amândoi.”
„Cine?”
”Tu și ea.”

    Stăteai la masa din dreapta mea alături de un alt coleg iar eu eram singură. A fost unul dintre momentele în care m-am simțit prost, m-am simțit proastă, știam că am venit să învăț și totuși am rămas blocată în aceeași poziție cu telefonul în mănâ, prefăcându-mă că nu am auzit nimic. Nu știu de ce, dar mi-a fost rușine să-mi ridic privirea.

    Am îndrăznit să mă uit în direcția ta de-abia atunci când am părăsit sala și atunci mi-am amintit de tine. Ne-am întâlnit în primăvară la un eveniment când am întrebat o colegă unde este baia și ea te-a pus pe tine să îmi arăți. Acum mă bufnește râsul dar atunci a fost foarte penibil și totuși tu erai totul un zâmbet, mi-ai spus ca nu știi nici tu unde este baia dar că o găsim noi. Am găsit-o. M-ai întrebat dacă mai am nevoie de ceva și dacă vreau să mă aștepți. Te-am refuzat. Îmi venea să îmi sap o groapă și să mă arunc în ea.

    La acel eveniment am câștigat o carte și știu că ai câștigat și tu una. Probabil tu ai citit-o, eu încă nu, nici nu știu de ce.

    Deși nu te observasem timp de un an, din acea zi de la bibliotecă am început să te văd zilnic și mi s-a părut straniu. Mi s-a părut straniu cum treceam unul pe lângă altul și ne uitam în ochii celuilalt de parcă am fi așteptat ca ei să spună ceva. De regulă nu pot să privesc oamenii în ochi, dar cu tine a fost altfel.

    Te vedeam în fiecare zi, iar uneori mă vedeai și tu, odată chiar mi-ai zâmbit. În alte zile te căutam cu privirea și eram dezamăgită dacă nu te găseam, dar eram și mai tristă când tu nu mă vedeai.
În una din zile ai trecut pe lângă mine și m-ai privit iar în ochi de parcă ai fi vrut să-mi citești sufletul, să vezi prin  mine, dar eu nu am vrut….Mi-am întors privirea pentru că nu aș vrea să vezi ce întuneric se ascunde în spatele ochilor mei. Și mi-a părut rău, pentru că a fost ultima zi în care te-ai mai uitat la mine.

    Șase luni mai târziu apari în cabinetul de practică și nu știu ce să-ți spun. Prietena mea este mult mai vorbăreață și vă înțelegeți de minune. Iar eu…eu doar ascult. Ascult și mă înjur în sinea mea pentru ca mi-aș fi dorit să pot fi și eu ca ea.

    E ultima zi și când ajung nu ești acolo. Dar ai venit până la urmă și nu știu de ce dar eram fericită  și am vorbit mai mult și chiar și atunci când nimeni nu asculta tu o făceai. Poate doar te prăfăceai dar sincer nu-mi pasă pentru că m-a bucurat enorm faptul că mă auzeai și simțeam că mă privești și ești atent la ceea ce spun chiar dacă eu nu mă uitam la tine. Probabil era totul în capul meu.

    A trecut un an de la ziua când te-am văzut la bibliotecă dar acum suntem puțin mai mult decât niște străini. Acum ne știm numele. Acum ne spunem „bună” când ne vedem pe holurile facultății. Acum vorbim când ne întâlnim la bibliotecă, dar acum nu ne mai privim în ochi așa cum o făceam atunci.

    Nu știu de ce am scris asta, dar știu că mi-aș dori să te cunosc sau poate doar mi-aș dori să fiu ca tine. Poate doar îmi doresc să îți aflu secretele pentru că pari o persoană cu un suflet atât de bun încât mi se pare ireal. Poate doar sper că și sufletul tău are unele colțuri întunecate.


Dedicată băiatului de la bibliotecă pentru care nu însemn nimic, cu simpatie de la nebuna care își amintește toate aceste lucruri.


marți, 22 noiembrie 2016

Arunc cuvinte pe hârtie

    De fapt doar gâdil tastatura. Sunt conștientă că dacă există cineva care citește blogul n-are nici cea mai vagă idee despre ce scriu. Să fiu sinceră uneori nu știu nici eu. Cunosc doar gândul de la care pornesc iar apoi totul curge de la sine. Uneori am în minte lucruri specifice dar nu pot reprezenta realitatea așa că o modelez prin metafore pe cât de mult posibil, ceea ce reprezintă un risc pentru că cei ce citesc poate nu o să se regăsească niciodată în cuvintele mele și chiar mai rău, în viitor voi uita chiar și eu despre ce am vrut să scriu de fapt.

    Cel mai important este perspectiva din care citeși și cum fiecare om percepe cuvintele. Recunosc că nu sunt un maestru păpușar, arta scrisului este departe de mine. Nu am nici măcar eleganța necesară de a-mi lega ideile într-un mod armonios și îmi asum asta.

    În primii doi ani de liceu doamna profesora de română ma sprijinea și mă îndemna să scriu dar odată cu plecarea ei acest lucru a încetat. Patru ani mai târziu îmi dau seama că îmi lipsește ceva. Îmi lipsește să scriu. Îmi era dor să înnod cuvintele până nu le mai poate înțelege nimeni pentru că așa sunt și eu, o ființă încurcată, și nu îmi place ca lumea să mă înțeleagă deși există permanent în mine speranța că cineva o va face.

    Poate că spuneți „Ok, dar ăsta este un blog de recenzii de ce nu faci asta în continuare?”. Pentru că nu mai este un blog de recenzii de acum incolo. În primul rând nu dispun de timpul necesar să citesc și nu cred că vreți recenzii la manuale școlare pe care nu apuc nici pe acelea să le citesc în totalitate pentru că îmi pierd timpul îndesându-mi gândurile în cuvinte pe un blog uitat de lume. Și în al doilea rând, nu simt că mă reprezintă. Am intrat pe blog dupa trei ani și am vrut să descopăr mai multe despre mine, despre cum eram atunci, iar singurul lucru subiectiv a fost o leapșă. Am fost dezamăgită.

Cred că totul se rezumă la faptul că îmi era dor de mine.


    Nimic nu se compară cu liniștea de la miezul nopții când îmi scriu gândurile și nu mai trebuie să le țin închise în mine până mă duc la disperare.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Cu cât te-ai vândut?

     Porți mănuși de piele scumpe în momente inoportune, doar nu ai vrea să îți lași cumva amprenta pe viața cuiva. Tu ești prea important, nu ai timp să îți pese. Tu creezi iluzii inutile despre propria persoană.

    Porți atâtea măști încât ți-ai uitat fața. Tu nu te întrebi pentru că tu mereu știi. Dar și eu știu că dincolo de un zâmbet se ascunde întuneric. Și de ce îți este frică de aia nu scapi. Poate mie nu îmi este frică de întuneric, poată mă incită.

    Ai reușit să îi treci pe mulți în noapte? Aproape am căzut și eu, aproape... Dar ochii mei sunt obișnuiți cu lipsa luminii, am văzut prin tine. Cum ți se pare viața atunci când îți cade cortina? Ai mulți spectatori iar tu ești profesionist, îți joci rolul în continuare.

    Acum ești infim, ești ordinar. Fumezi țigări cu ceilalți ca și tine, dar tu ești singurul din mulțime acoperit de piele.


Ești singurul demon îmbrăcat în om.

joi, 17 noiembrie 2016

Am uitat ziua de mâine

   Au trecut mai bine de trei ani de când nu am mai dat pe aici, așadar o să fie pustiu, doar eu și gândurile mele....ca întodeauna. Mi-a fost dor să scriu, orice, chiar și cel mai tâmpit gând, cea mai incoerentă idee. Îmi era dor să scriu. Cât de bizar sună. Nu scriem zilnic? Dar m-am săturat să scriu ce aud, vreau să scriu ceea ce simt, dar acum, nu prea sunt sigură că mai simt ceva.

   După trei ani oamenii probabil spun că s-au schimbat. Eu sunt aceeași, doar lumea ce mă înconjorează este diferită acum. Am intrat la facultate —tot nu știu ce vreau să fac cu viața mea, am prieteni – dar nu mai sunt aceiași. Sunt tot eu dar într-un alt context. Nu sunt sigură că este un lucru tocmai bun.

   Oamenii nu se schimbă. Am ajuns la concluzia asta după 21 de ani în care am încercat și au încercat să mă schimbe. Poate nu vreau schimbare ci doar acceptare, un concept prea greu de înțeles pentru alții.

   În urmă cu trei ani  speram ca acum să fiu o cu totul altă persoană. Cineva stăpân pe sine, cu picioarele pe pământ, realist.... dar mintea mea încă aleargă pe cele mai sălbatice meleaguri și am obosit încercând să o țin în frâu.

    Overthinking – asta este tot ceea ce fac cu viața mea în ultima vreme. Și mă consumă, și m-am săturat. Orice cuvânt are o mie de sensuri în mintea mea iar ea vrea să le analizeze pe toate și nu se oprește până nu observă fiecare muchie a literei.

   Am și zile mai bune, când realizez cât de mult aș putea evolua dacă nu mi-aș irosii timpul gândindu-mă la oricine și orice. Dar acele zile sunt rare.

   Și apoi uit iar de mine și de mâine.