vineri, 25 noiembrie 2016

Noaptea în care am scris despre tine

    Acum un an te-am văzut la bibliotecă. De fapt tu m-ai văzut pe mine, într-un mod foarte ciudat, se pare că noi doi desfășuram aceleași activități care sunt departe de scopul pentru care au fost create bibliotecile….stăteam pe telefon. Nu, nu la propriu, dar cred că sunteți deja familiarizați cu expresia.

„Ce treabă aveți amândoi.”
„Cine?”
”Tu și ea.”

    Stăteai la masa din dreapta mea alături de un alt coleg iar eu eram singură. A fost unul dintre momentele în care m-am simțit prost, m-am simțit proastă, știam că am venit să învăț și totuși am rămas blocată în aceeași poziție cu telefonul în mănâ, prefăcându-mă că nu am auzit nimic. Nu știu de ce, dar mi-a fost rușine să-mi ridic privirea.

    Am îndrăznit să mă uit în direcția ta de-abia atunci când am părăsit sala și atunci mi-am amintit de tine. Ne-am întâlnit în primăvară la un eveniment când am întrebat o colegă unde este baia și ea te-a pus pe tine să îmi arăți. Acum mă bufnește râsul dar atunci a fost foarte penibil și totuși tu erai totul un zâmbet, mi-ai spus ca nu știi nici tu unde este baia dar că o găsim noi. Am găsit-o. M-ai întrebat dacă mai am nevoie de ceva și dacă vreau să mă aștepți. Te-am refuzat. Îmi venea să îmi sap o groapă și să mă arunc în ea.

    La acel eveniment am câștigat o carte și știu că ai câștigat și tu una. Probabil tu ai citit-o, eu încă nu, nici nu știu de ce.

    Deși nu te observasem timp de un an, din acea zi de la bibliotecă am început să te văd zilnic și mi s-a părut straniu. Mi s-a părut straniu cum treceam unul pe lângă altul și ne uitam în ochii celuilalt de parcă am fi așteptat ca ei să spună ceva. De regulă nu pot să privesc oamenii în ochi, dar cu tine a fost altfel.

    Te vedeam în fiecare zi, iar uneori mă vedeai și tu, odată chiar mi-ai zâmbit. În alte zile te căutam cu privirea și eram dezamăgită dacă nu te găseam, dar eram și mai tristă când tu nu mă vedeai.
În una din zile ai trecut pe lângă mine și m-ai privit iar în ochi de parcă ai fi vrut să-mi citești sufletul, să vezi prin  mine, dar eu nu am vrut….Mi-am întors privirea pentru că nu aș vrea să vezi ce întuneric se ascunde în spatele ochilor mei. Și mi-a părut rău, pentru că a fost ultima zi în care te-ai mai uitat la mine.

    Șase luni mai târziu apari în cabinetul de practică și nu știu ce să-ți spun. Prietena mea este mult mai vorbăreață și vă înțelegeți de minune. Iar eu…eu doar ascult. Ascult și mă înjur în sinea mea pentru ca mi-aș fi dorit să pot fi și eu ca ea.

    E ultima zi și când ajung nu ești acolo. Dar ai venit până la urmă și nu știu de ce dar eram fericită  și am vorbit mai mult și chiar și atunci când nimeni nu asculta tu o făceai. Poate doar te prăfăceai dar sincer nu-mi pasă pentru că m-a bucurat enorm faptul că mă auzeai și simțeam că mă privești și ești atent la ceea ce spun chiar dacă eu nu mă uitam la tine. Probabil era totul în capul meu.

    A trecut un an de la ziua când te-am văzut la bibliotecă dar acum suntem puțin mai mult decât niște străini. Acum ne știm numele. Acum ne spunem „bună” când ne vedem pe holurile facultății. Acum vorbim când ne întâlnim la bibliotecă, dar acum nu ne mai privim în ochi așa cum o făceam atunci.

    Nu știu de ce am scris asta, dar știu că mi-aș dori să te cunosc sau poate doar mi-aș dori să fiu ca tine. Poate doar îmi doresc să îți aflu secretele pentru că pari o persoană cu un suflet atât de bun încât mi se pare ireal. Poate doar sper că și sufletul tău are unele colțuri întunecate.


Dedicată băiatului de la bibliotecă pentru care nu însemn nimic, cu simpatie de la nebuna care își amintește toate aceste lucruri.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu