joi, 25 mai 2017

Cine dracu ești? / Întrebări din timpul unei crize existențiale

Nu știu....

Mă gândesc la mine acum 4 ani, când plângeam zilnic din fiecare tâmpenie. Nu pot să-mi amintesc ultima oară când am plâns, probabil a trecut mai bine de un an. Și sincer pe de o parte este ok deoarece nici nu-mi doresc motive pentru care să plâng, dar să trăiești cu sentimentul ăsta copleșitor că o să explodezi pur și simplu, când ți se pune un nod în gât, ți se umezesc ochii dar asta e tot ce iese din tine este....extenuant. Mâ gândesc că poate sunt din ce în ce mai slabă, că devin din ce în ce mai lipsită de emoții și tot ce simt este furie și singurătate.

Mă gândesc la mine în urmă cu un an, atât de optimistă că voi reuși. Acum nu îl mai suport pe tipul de care îmi plăcea atunci, acum mă întreb de ce am făcut asta, mă întreb de ce îmi place de altcineva, dacă o să se întâmple la fel. De ce tot fac asta?

Mă gândesc la mine în urmă cu 6 luni, atât de entuziasmată să mă schimb, să scap de anxietate, să fiu o nouă persoană. Acum mă simt mai deprimată ca oricând, îmi e dor de grupul meu persoane de la facultate dar totuși dorința de a sta în pat toata ziua este mai mare. Nu mai știu ce simt cu privire la oameni, parcă pentru prima oară în viață fac parte dintr-un grup și nu știu unde îmi este locul. Pentru prima dată în viață m-am simțit bine alături de mai multe persoane, fără anxietate, fără rețineri, și îmi este dor de ei și de sentimentul ăsta și acum știu și simt cum mi-am ratat toată tinerețea. Nu mai vreau să stau cu nasul în cărți pentru a reține informații pe care le voi uita după o lună, când mă uit în urma mea cea mai mare realizare a mea sunt niște note scrise pe hârtie de care nimănui nu îi pasă și în locul lor aș fi preferat să am prieteni de o viață.

Nu știu ce o să se întâmple cu oamenii ăștia. Mai avem un an și probabil vom uita unul de altul. Iar eu....voi fi singură din nou și probabil mă voi atașa lamentabil de alți și alți oameni dar nu voi ajunge niciodată să îi cunosc cu adevărat. M-am săturat de zidurile astea dintre oameni, mereu am fost o persoană închisă în mine, dar acum simt nevoia să-mi arunc tot sufletul pe masă și să strig „asta sunt eu”. Dar cine dracu sunt eu?!  Și cine sunt ceilalți? De ce mă chinuie atât de mult curiozitatea asta? De ce vreau să scormonesc în cele mai întunecate colțuri ale ființei umane? Poate ar trebui să-mi fie frică de ceea ce o să găsesc....

Mă chinuie o mulțime de întrebări de atâta vreme și simt că înnebunesc, mi-aș dori să-mi dicteze cineva toata viața în schimb, să nu mai fie nevoie să gândesc fiecare decizie pe care o fac. Nu mai vreau să gândesc. Îmi este scârbă de vocea din capul meu care m-a făcut să mă detest, îmi este scârbă ca de fiecare dată când mă gândesc cum să mă apropii de o persoană o voce din capul meu îmi strigă că sunt prea urâtă, că nu am nicio șansă. M-am săturat de mine.

Zilele astea mă tot chinui să iau o decizie pe care alții ar lua-o în 5 minute. Dacă să merg sau nu la un festival. Cum o să se descurce o persoană cu anxietate socială la un festival cu mii de oameni? Dumnezeu cu mila..... Dar mă tot gândesc, ok dacă nu fac asta acum când o să o mai fac? Am 22 de ani iar la anul termin facultatea, așadar când? Dar mă sperie și toate știrile astea cu atentatele teroriste și cea mai ciudată parte este că momentan nu m-ar deranja să se termine totul aici, dar nu aș suporta să le fac așa ceva alor mei. Și până la urmă ce fac?

Am auzit atâta lume spunând că în viață trebuie să te descoperi pe tine și să faci ceea ce îți place. Nu îmi place ceea ce fac și habar n-am cum să mă descopăr pe mine. Now what? Așa o să fie toata viața mea? O să mă uit în trecut și o să mă întreb cine era persoana aia pentru că nu o mai recunosc? O să mă uit în prezent și o să-mi spun că nu mă asociez cu cine sunt acum? O să mă gândesc la viitor și tot nu o să știu cine vreau să fiu?

Mari,cine dracu ești?!


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu