luni, 17 iulie 2017

Singurătate

M-am săturat să mă mint că sunt bine. Pentru mult timp gândul măritișului a fost departe de mine și mă împăcasem cu ideea că, asta e, o să mor singură, dar mai am și perioade (hormonale) în care realizez că am nevoie cu disperare de cineva care să alunge sentimentul de incompletitudine.

Am întâlnit zilele astea o persoană care are 49 de ani și nu s-a căsătorit niciodată. Am început să mă întreb de ce și apoi am început să-mi calculez probabilitățile, dacă o persoană frumoasă și cu o personalitate bună ca ea nu și-a găsit pe nimeni, atunci eu ce șanse de reușită să mai am?! Până la urmă am întrebat-o „de ce?”.Răspunsul ei a fost simplu, pentru că în căsnicie trebuie să faci compromisuri, trebuie să înțelegi că uneori nu este ușor și pentru că, pur și simplu, nu i-a ieșit nimeni în cale iar ea nu a stat să caute acul în carul cu fân. Entuziasmată, i-am zis că și eu simt la fel. Și nu mințeam. Conversația asta a avut loc ieri, iar astăzi plâng pentru că mă simt singură. Nu am decât o scuză generică: perioada hormonală.

Poate nu mă văd legată de o persoană pentru tot restul vieții mele, dar îmi doresc pe cineva cu care pot vorbi la orice oră și despre orice, iar uneori prietenii nu pot să acopere golul ăsta. Iar mai nou tânjesc și după contact fizic pentru că am fost răsfățată zilnic cu îmbrățișări de la prieteni și acum îmi lipsesc. Eu, care uram orice contact fizic, care nu îmbrățișam pe nimeni, am ajuns să îmi doresc să îmbrățișez lumea....Ți s-a întâmplat vreodată ca încercând să desfaci un nod mai rău să îl încurci? Așa mă simt eu. De fiecare dată când încerc să simplific lucrurile, să mă înțeleg, nu reușesc decât să observ cât de complicată sunt.

În urmă cu două săptămâni am întâlnit pe cineva și, nu o să mint, în prima săptămână nu am putut să dorm  pentru că aveam fluturi în stomac. Și sincer îmi vine să râd pentru că eu în firea mea sunt foarte pretențioasă la oameni, în schimb, cu el.... i-am îmbrățișat imperfecțiunile de cum le-am cunoscut.
Eu nu suport fumul de țigară și l-am lăsat să fumeze lângă mine fără să îi zic nimic. Râde precum un cal dar mi se pare cel mai adorabil lucru. Felul în care se entuziasmeaza de ceva de parca ar fi un copil mic care așteaptă să îi dai o jucărie. Cum e foarte revoltat de nedreptățile din țară și face pe justițiarul dreptății. Cum este atât de vesel și primitor cu toată lumea. Cum este atât de diferit de mine....

Sincer, ar fi o aberație să spun că îl cunosc, dar mi-aș dori ca o dată în viață să întâlnesc și eu pe cineva care să accepte măcar câteva dintre defectele mele.
Nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată dar m-ai făcut să îmi dau seama că încă sunt om într-un moment în care îmi făceam griji că nu mai simt nimic. M-ai făcut să simt iar empatie și pentru asta îți mulțumesc.



Peste 3 zile de când am scris cele de mai sus: Când am plecat ți-am lăsat un bilet cu numărul meu, probabil ți s-a părut deplasant când l-ai găsit. Din câte am înțeles ai iubită și, sincer, sper că nu a părut că încerc să te abordez, nu asta a fost intenția mea. Sunt atât de proastă încât întreaga zi am așteptat un mesaj de la tine, nu știu ce aș fi vrut să-mi spui, poate doar „Hey! Uite ăsta e numărul meu în caz că te pot ajuta cu ceva pe viitor”. Evident, așa ceva nu s-a întâmplat. Nici nu avea cum să se întâmple.... ți-a luat 5 zile să îmi înveți numele, este clar că nu însemn pentru tine nici cât negrul de sub unghie și nu o să mint, mă deranjează faptul că uneori nu pot să-mi las amprenta pe oameni, iar în schimb eu mă consum emoțional pentru ei. Am obosit să îmi pese atât de mult de cei pentru care nici nu exist. Dar....este okay, tu ești băiat bun, dacă ai iubită probabil nu mai ai ce vorbii cu alte fete.....chiar dacă eu aș avea nevoie măcar de un prieten.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu