miercuri, 23 august 2017

Ziua în care nu am avut creier

   Astăzi creierul meu și-a luat vacanță fără preaviz, pur și simplu m-am trezit iar el nu s-a prezentat la muncă. L-am telefonat de urgență, mi-a spus că este în Honolulu, a zis că o să revină el....dar când o să aibă chef. Și atunci ce faci când nu ai creierul în mansardă? Păi ce să faci, n-ai ce să faci, trebuie să îți continui ziua încercând să păcălești oamenii că tu, de fapt, chiar ai creier în cap cand, de fapt, nu ai.

   Ziua a început prost. M-am făcut de râs online (pentru că atunci când nu ai creier nu poți nici să scrii ceva elocvent), mi-am căutat penseta în toata casa (am găsit-o tocmai seara, în locul unde știam că este, dar nu am văzut-o), apoi mi-am căutat crema de protecție solară (pe care am găsit-o sub geanta cu machiaj, asta după ce am început un nou tub de protecție solară), noua protecție solară este atât de albicioasă încât acum fața mea se potrivește cu starea mea de spirit ( P.S.: sunt moartă pe dinăuntru) și am continuat cu o dâră de rimel pe toată ploapa pentru că este prea mainstream să te dai cu rimel doar pe gene.... prima concluzie a zilei a fost că lipsa creierul m-a făcut să fiu mai chioară decât sunt de obicei iar faptul că mi-am băgat pensula de la rimel în ochi nu pot să spun că a făcut ca lucrurile să fie mai clare.


   Ok, acum că arăt ca un om este timpul să plec la sală, dar mai întâi lasa-mă să mă lovesc cu capul de mașină în timp ce intru în ea și apoi o să (aproape) fac pe mine pentru că un copil a sărit în fața mașinii.

   Ok, știi ce, ziua asta nu poate să fie atât de rea, este rea pentru că mă gândesc eu că este așa. Este doar legea atracției, de acum totul va fi bine. Totul va fi bine. Totul va fi bine. (Și se repetă la nesfârșit precum o incantație divină). Parchez mașina, îmi aranjez părul în geamul mașinii, părul arată teribil, mașina mea arată și mai și, s-au căcat câteva păsări pe ea. Ies din transa aranjatului părului când un bărbat care trecea pe lângă îmi urlă „arată ok, fato”. M-a bufnit râsul. Ok,ziua asta nu e chiar așa de rea.

   Intru în sala. Mă duc la vestiare și fac conversație cu o doamnă de acolo ( și îngerii persoanelor introvertite își faceau toți cruci în ceruri și se minunau). Mi-a spus că de câte ori mă vede atât de slabă îi vine să-mi dea câteva kilograme de la ea (și profesorii de biologie mă roagă dacă vor să particip la orele de anatomie atunci când predau scheletul uman), i-am zâmbit și i-am spus că o rog să facă asta din moment ce eu mă chinui să pun ceva pe mine ( în afară de haine) adică mă refer la băieți mușchi.

   Am intrat în baie. S-a făcut întuneric am scăpat un „uuuuhmmmm” și s-a făcut lumină. Ies din baie, o tipă își cere scuze pentru că mi-a stins becul, eu râd isteric de mine și îi spun că am crezut că a căzut curentul (fir-ar, credeam ca am puteri magice și pot să controlez curentul electric). Ok, s-a dus planul meu de a părea că am creier în cap astăzi. Dar știi care a fost partea bună la a nu mai avea creier? Nu am mai avut nici anxietate așa că bun venit băieți de la sală care mă intimidați în ultimul hal, astăzi o să stau efectiv numai în ceafa voastră, astăzi nu-mi mai schimbul workout pentru că îmi e rușine de voi, astăzi nu mă duc să lucrez la alt aparat doar pentru că este în partea opusă a sălii, nici gând, astăzi stau în sufletul vostru și nu-mi pasă. Astăzi este ziua...ei bine clar nu este ziua aia în care pot să ridic mai mult decât de obicei, e tot ziua aia în care eu mă chinui să nu-mi rup mâinile cu gantere de 4 kg iar băieții de lângă mine ar putea să-și lucreze brațele ridicându-mă direct pe mine (eu n-aș spune nu) pentru că am aceeași greutate ca ganterele pe care le folosesc ei.  Dar e ziua în care râd de mine pentru că brațele mele stupide mă lasă după doar 10 repetări, e ziua în care râd încă dinainte să mă apuc să trag de mine pentru că îmi dau seama că nu am deloc forță fizică, e ziua în care râd de mine pentru că trebuie să îmi sprijin mâna cu cealaltă mână ca să pot să o ridic pentru că nu imi mai simt mâinile.

   Dar ce pot spune? Priveliștea a fost frumoasă. Nu a mai trebuit să mă chinui să mă uit la tipul pe care mi s-a pus pata ( HEY, GEORGE!), pentru că efectiv stătea la 30 de cm de mine și de data asta nu a mai avut de ales, a trebui să se uite și la mine, nu prin mine, cred că asta a fost ziua în care a aflat de existența mea chiar dacă eu l-am văzut de 3 săptămâni. Da, nu vă faceți speranțe nu am vorbit și el nu știe cum mă cheamă, deja vreți prea multe (eu, din nou, n-aș spune nu).


Îndreaptă mână!
Nu pot, mâna mea dreaptă este handicapată de la natură."
 E ok George, eu te accept  cu tot cu mâna aia handicapată și cu încurajările neinspirate adresate băieților, citez: „haide, băga-mi-aș *organul genital de sex masculin*. Ok, nu știu cât motivezi băieții cu asta, dar poți să încerci și cu mine.



   Cred că este pentru prima dată când scriu pe blogul ăsta fără să fiu într-o stare de depresie și probabil este și prima postare în care mi-am permis să fiu cu adevărat eu cea ironică, sper că poate v-am distrat și nu v-am oripilat pe viață.




0 comentarii:

Trimiteți un comentariu